Mircea Radu IACOBAN

Cum scriam într-un articol de săptămâna trecută, sunt fericit şi habar n-am: Oficiul pentru Statistici din Marea Britanie a stabilit că „grupa cea mai fericită de vârstă este aceea a persoanelor care au între 65 şi 79 de ani.” Am vârsta, caut fericirea. Unde-i? Nu-i! Îmi lipseşte, probabil, temeiul legal: ca să deţii ceva, fie bun material, fie spiritual, este musai să ai la mână un document, o factură, un certificat, un titlu de proprietate, un act de donaţie, barem o amărâtă de zdelcă. Geaba apuci o halcă de fericire dacă n-ai cum s-o intabulezi pe numele tău făr-de legiuitul „docoment”. Şi ce for administrativ poate avea căderea să-ţi repartizeze, să-ţi ateste şi să valideze astfel de drepturi, dacă nu un Minister al Fericirii? Este, probabil, unul dintre motivele pentru care Emiratele Arabe Unite (Abu Dhabi, Dubai, Şarjah ş.a.) au decis să înfiinţeze „Ministerul Fericirii”, menit „să alinieze şi să conducă politicile guvernamentale pentru a crea binele social şi satisfacţia.” Fericirea, adică.

Înainte de a hohoti cu gura până la urechi, să observăm că, de fapt, nu-i mare noutate: în 2013, preşedintele venezuelan Madero, după ce a izbutit să scoată ţara din criza hârtiei igienice, a creat o entitate similară – „Ministerul Fericirii Sociale Supreme”. Adevărat, ceva mai mic în grad: doar viceminister. Şi în Ecuador există, tot din 2013, un subsecretar de stat răspunzător de „buen vivir” (America Latină consideră că nu face altceva decât să urmeze o idee mult mai veche, aparţinând „eliberatorului” Simon Bolivar şi resuscitată de Chavez). Greu de închipuit care pot fi departamentele unui astfel de organism, care-i sunt sarcinile concrete şi, mai ales, cum se comensurează rezultatele prestaţiei ministeriale.

În acest aburos domeniu se trag ceva concluzii doar din analiza rezultatelor sondajelor, numai că adeseori ne furnizează informaţii de-a dreptul aiuristice. În cel mai recent clasament mondial al ţărilor fericite, primul loc îl ocupă Elveţia. România se află departe, tocmai pe locul 86. Alt sondaj (Earth Institute) aşază Danemarca pe primul loc, SUA situându-se pe poziţia 17, în spatele Canadei, Israelului, Mexicului. România ar fi pe locul 90, mult înaintea ei aflându-se... Republica Moldova (53)! Dacă, aşa cum se află, se consideră mult mai fericiţi ca noi, de ce îi mai batem la cap pe moldoveni cu Unirea? Oricum, cantitatea de fericire obţinută prin truda unui Minister al Fericirii trebuie cumva prinsă în tabele şi evidenţiată, cifric, în statistici; cum se vede, nu încap şi nu pot fi acceptate doar aproximaţiile sondajelor. În regatul Bhutan, unde Ministerul Fericirii funcţionează de mult, se recurge la sistemul recensămintelor cu răspuns obligatoriu. La ultimul, 45% dintre bhutanezi au declarat că-s „foarte fericiţi”, 51,6% că-s doar fericiţi şi doar 3,2% şi-au mărturisit nefericirea. Pentru aprecierea generală, factorul decisiv contabilizat a fost frecvenţa zâmbetului pe cap de locuitor (sunt sigur că, la aceeaşi întrebare adresată locuitorilor Coreei de Nord, 101% s-ar declara teribil de fericiţi; de observat că, la noi, s-ar putea identifica încă o categorie, reprezentată prin superlativul absolut „prea” – Prea Fericiţii).

Îmi dă târcoale întrebarea unde-şi păstrează ministrul Fericirii cei 10% care, de facto, i se cuvin din cantităţile de fericire licitate şi adjudecate? În nici un caz la ciorap. La Bancă? Înseamnă că există şi dobândă la fericire? Sau pe acolo frigul Himalayei te obligă să-ţi ţii mâinile în buzunare şi n-ai cum lua şpagă? Dar, la urma urmei, ce-i mai trebuie bhutanezului dureri de cap, de ce să nu doarmă noaptea de frica DNA-ului, când a atins pragul de sus al fericirii şi nimic din ce-i lumesc n-are cum să-l tenteze şi să-l mai intereseze? Tare curios aş fi şi cum ar arăta un ministru al fericirii în România. Nu-l văd pe Blaga în asemenea funcţie, nici pe Geoană, nici pe Dragnea. Cel mai îndreptăţit ar fi Preafericitul – desigur, dacă nu-l copleşesc obligaţiile şantierului. Un bun ministru al fericirii (personale) ar fi Băsescu, cu Udrea şefă la Departamentul iubirii (întrevăzut de Orwell alături de cele ale Abundenţei, Adevărului şi Păcii). Dar astea-s glumiţe, iar chestiunea-i cât se poate de serioasă, mai ales dacă o examinăm ţinând luneta invers, spre a observa că în topul celor mai nefericite ţări din lume zac Togo, Burundi, Siria (războiul civil!), Benin, Rwanda, Afganistan, Burkina Fasso, Coasta de Fildeş - dacă n-au avut inspiraţia să înfiinţeze un Minister al Fericirii! Deşi, mult mai simplu, ar fi de observat că-s fericiţi cei care stau cu fundul pe petrol (Emiratele) şi cei care s-au izolat de lume, scăpând de crize şi de ajutorul Fondului Monetar Internaţional (Bhutan). În rest, lung prilej de vorbe şi de ipoteze.