Mircea Radu IACOBAN

Amatorismul clasei noastre politice îl exprimă cum nu se poate mai bine repezeala, precipitarea legislativă, lipsa moderaţiei şi a necesarului echilibru în luarea deciziilor: scoatem carul împotmolit în şanţul din dreapta şi-l prăvălim în glodul celui din stânga. Sigur că proliferarea literaturii („ştiinţifice”!) scrise în detenţie şi convertită în reduceri de executare a pedepsei devenise din amuzantă, de-a dreptul scandaloasă: trei „opere” în 2011, şase în 2012, 11 în 2013, 69 în 2014, 331 în 2015! Şi-i clar că nu-i vorba decât de un şperaclu oferit de legislaţie şi speculat prompt de infractori. Care, astfel, comit o nouă infracţiune, similară evadării, câtă vreme se obţine acelaşi rezultat, adică o punere în libertate prin mijloace frauduloase. Poate, la vremea când s-a alcătuit legea cu pricina, cartea încă mai era carte; între timp, statutul ei s-a degradat vizibil, iar dna Prună vrea să-i mai dea un şut.

Se ştie că sunt sumedenie de exemple ce atestă că în recluziune s-au născut, de-a lungul veacurilor, preţuite cărţi de referinţă. Şi Marco Polo a scris în detenţie, şi Dostoievski, şi Mandela – ca să nu-l mai amintim pe Hitler. Există un capitol întreg în Istoria literaturii române dedicat acestei categorii de creaţii, fie memorialistice, fie beletristice, fie epistolare (vezi cărţile pe tema „literatura detenţiei la români” semnate de Mihai Rădulescu în 1998, Ruxandra Cesereanu, tot în 1998, Mircea Anghelescu în 2013). Radu Gyr a scris în închisoare strofele incendiare „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, iar Noica şi-a edificat principalele coordonate ale filosofiei sale în timpul privării de libertate de la Câmpulung Muscel (1949-1958).

Doamna Prună s-a repezit să afurisească în vrac tot ce-i creat în spatele gratiilor – şi-i ciudat ca un ministru al Justiţiei să ignore un principiu de drept elementar, prezumţia de nevinovăţie. Fermitatea repezită te poate aduce în pragul ridicolului, fiindcă nu locul şi nici condiţiile în care s-a scris cutare op îl descalifică ab initio, ci eventuala precaritate a lucrării în sine, coroborată sau nu cu incapacitatea reală de a o produce a respectivului autor. Am scris câteva zeci de cărţi şi am publicat în milioane de exemplare cărţile altora, aşa că-mi pot aroga o anume cunoaştere a travaliului dur necesitat de finalizarea oricărei tentative editoriale. Nefiindu-i numaidecât necesar obligatoriul suport bibliografic şi informaţional la zi, literatura beletristică pare a se putea ivi şi supravieţui chiar şi-ntr-un univers carceral. Impresie falsă: autorul trebuie să-şi poarte cartea în gând rând cu rând, filă cu filă, destin amănunţit (al personajelor) cu destin. Absolut imposibil în hărmălaia promiscuă a penitenciarelor româneşti mizere şi supraaglomerate.

Marchizul de Sade, singur în celula din venerabila Bastilie, a avut când şi cum să-şi imagineze ororile din „Cele 120 de zile ale Sodomei”, dar, cu siguranţă, n-ar mai putea s-o facă într-o Jilavă a zilelor noastre. Cartea ştiinţifică presupune alte rigori; dacă faci abstracţie de capacitatea reală a celui ce afirmă c-a scris-o s-o şi „comită”, nu pot fi omise exigenţele documentării la zi şi ale accesului la surse bibliografice imposibil de aflat la dispoziţia deţinutului. Toate acestea o îndreptăţesc deplin pe dna Prună să decidă intervenţia fermă pentru stăvilirea acestei producţii editoriale de doi bani (care, lipsită de consecinţe administrative, s-ar stinge de la sine). Nu, însă, şi a decreta, fie şi indirect, orice lucrare concepută în detenţie ca fiind culpabilă, măsluită, cumpărată, lipsită de valoare. Este absurd să se acorde în continuare diminuări de pedeapsă deţinutului care lucrează în atelierul de tâmplărie, dar nu şi celui ce prestează o (prezumtivă) muncă intelectuală.

De aici încolo începe altă discuţie: cine apreciază valoarea cărţii şi decide în consecinţă? Nici într-un caz Penitenciarul, nici chiar şeful puşcăriilor, ajuns, iată, pe post de acar Păun, expus şi el repezelii vindicative a dnei ministru. Avem Academie, universităţi, asociaţii ale creatorilor din toate domeniile, se poate imagina un sistem de apreciere profesionistă şi de avizare cât de cât onest, aflat, sau nu, sub egida Ministerului Justiţiei. În fine, o ultimă chestiune: aceste „opere”... există oare? Am căutat cărţile de colorat ale lui Becali în librăriile din Iaşi – nici urmă. După cum n-am găsit nici operele lui Gică Popescu, nici pe cele semnate de Copos. Aflu, din gazete, că autorii „au cumpărat întregul tiraj”. Cât va fi fost acel tiraj? În tipografii am văzut şi cărţi tipărite în cinci exemplare (cât era necesar pentru cutare promovare, doctorat, ori dosar de pensie). Dar astea nu mai sunt cărţi, ci un soi de „amintiri de la Sovata” de uz personal, rânduite în raftul cu peşti de sticlă şi pescari chinezeşti. Cartea este carte dacă circulă şi n-o citeşte doar... autorul. Obligativitatea menţionării tirajului în caseta tehnică ar mai domoli avântul ilicitului editorial. De s-ar legifera, ar rezolva multe.