Mircea Radu IACOBAN

În acest mijloc de ianuarie s-au împlinit şapte ani de la dispariţia lui Grigore Vieru. Cei şapte ani, se spune, ar fi sorocul aflării liniştii depline; într-un fel, aşa-i: de n-ar fi trecut pe cealaltă lume, poetul rămânea condamnat să-şi vadă idealurile brutal risipite de politicianismul iresponsabil şi avid. Avid de toate: de bani, de putere, de notorietate. Curg, în România, acuzele privind responsabilităţile noastre în derularea evenimentelor de peste Prut. Nu zic că n-am avea partea cuvenită de vinovăţie, dar prea se dau mulţi, la posturile tv, drept posesori nedrept ignoraţi ai reţetei Unirii, cu nonşalanţa a-toate-ştiutorului şi, adesea, chiar cu inocenţa lui.

Prezentând, la ceasul comemorării ieşene săvârşită neoficial, într-un cerc de prieteni, mai multe scrisori primite de-a lungul deceniilor de la Grigore, am re-descoperit o epistolă din 1991 ce dovedeşte încă o dată că poeţii pot fi mai cu picioarele pe pământ decât făuritorii de istorie cu soldăţei de plumb, rămânând actuali şi după scurgerea unui sfert de veac. Citez: „Se vorbeşte mult azi, în Moldova dintre Prut şi Nistru, dar şi în Ţară, de Reunirea cu Ţara Mamă (n.n.: ortografia respectuoasă, cu majuscule, aparţine autorului). Cred că nu-ţi trebuie multă pregătire politică şi diplomatică pentru a înţelege că, în momentul şi în condiţiile social-politice actuale, nu putem ridica problema reîntregirii teritoriale imediate (...) Nimeni nu poate fi azi autor de Unire. Reunirea va fi opera Clipei istorice care se apropie. După Rodul Reunirii să mergem mai întâi în satele noastre, atât de rătăcite încă, pe care să le pregătim clipă de clipă, zi de zi, pentru acest măreţ Act, şi abia apoi în America şi-n Occident. Nu-i exclus ca această minune tulburătoare s-o săvârşească doi preşedinţi care se numesc Reînflorirea economică a României şi Sărăcia groaznică, mai ales lipsa de energie, ce vin peste Basarabia. Eu cred că nu mai avem atât de mult până la reînflorirea economică a Ţării, dar până la sărăcia de care vorbeam... e şi mai puţin.”

Cea mai mare nedreptate pătimită de Grigore, marele renghi pe care i l-a jucat destinul, iată-l: sărbătoarea Unirii, care se va petrece negreşit odată şi odată, o va contempla din ceruri, fără a-şi putea împărtăşi cu ai săi bucuria Prutului „secat dintr-o sorbire”...

*

Cea mai trăsnită idee a legislatorilor din cultură: pe viitor, directori de teatre nu vor mai putea fi decât absolvenţii Facultăţii de arte dramatice. „Conservatoare”, că aşa se numeau atunci institutele de teatru, funcţionau şi pe vremea lui Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu, Iorgu Iordan, G. Topârceanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu — foşti directori ai Teatrelor Naţionale din Iaşi şi din Bucureşti. Nici unul n-ar îndeplini condiţia draconică imaginată de diriguitorii de azi ai culturii române, fiindcă n-au patalamaua cuvenită în măruntul compartiment al profesiei „de bază”! A fi director, şi mai ales director al unui Teatru Naţional de tradiţie, presupune un orizont cultural ale cărui cuprindere şi amplitudine le ilustrează fiecare dintre numele mai sus citate. Poate nu ştia Camil Petrescu să recite cu dicţia şi prestanţa actorului X (Sadoveanu izbutea s-o facă, dar intuitiv, fără rigorile şcolirii), poate Rebreanu n-ar fi avut prea mult şarm şi nici n-ar fi cutezat „să intre” într-un personaj de-al lui Molière, dar nimeni şi nicăieri nu aşteaptă aşa ceva de la directorul teatrului! Viziunea meşteşugărească („dacă-i tinichigiu, apoi să aibă atestat de tinichigiu!”) aplicată unor instituţii-far atestă nu numai ochelari de cal şi gândire flagrant funcţionărească, ci şi confuzia la fel de flagrantă între misiunea managerului cultural şi aceea a pălmaşului slujitor al scenei. Reală investiţie de talent şi trudă presupune întruparea scenică a unui personaj (actorul), darămite construirea piesei de teatru, edificarea unui repertoriu, unei conduite artistice, unei trupe performante şi unei personalităţi de marcă instituţiei în sine (managerul).

Iar dramaturgii, criticii şi istoricii de teatru, eseiştii în domeniu, regizorii cu calificări adiacente, scriitorii în general nu mai au voie să concureze pentru fotoliul directorial! Cunosc remarcabili directori de Naţional şcoliţi pe băncile Facultăţii de teatru (Emil Boroghină la Craiova, Dorel Vişan la Cluj-Napoca), după cum cunosc şi întâi stătători ai scenelor româneşti care n-au citit în viaţa lor o carte până la capăt, devenind zemoşi subiecţi al bancurilor cu tema „Bulă director”. Omul sfinţeşte locul!

Este regretabil că se introduc ostreţe „de cadre” ca urmare a unor politici evident dăunătoare actului de cultură! După noua lege, nici Shakespeare n-ar putea fi director – are geniu, dar n-are certificat de absolvire a şcolii de actorie, iar marile teatre româneşti vor trebui să renunţe la actualele denumiri, devenite ilicite în absenţa diplomei IATC („Vasile Alecsandri” la Iaşi, „I.L. Caragiale” la Bucureşti, „Radu Stanca” la Sibiu, „Marin Sorescu” la Craiova). În astfel de condiţii, mă-ntreb cine mai poate fi directorul Teatrului din Suceava...