Mircea Radu IACOBAN

În siajul discuţiilor purtate cu prilejul aniversării naşterii lui Eminescu au rămas destule neduse până la capăt. Iată una: n-aş crede că ex-preşedintele Constantinescu este răspunzător până la capăt de bizarul act al decorării cu Medalia Eminescu tocmai a celor ce l-au declarat pe Eminescu nul şi neavenit. Preşedinţii semnează tabele întocmite de alţii; s-a întâmplat şi la case mai mari să fie decorat cine nu merită, dar o asemenea flagrantă gafă culturală rămâne făr-de-pereche. Emil Constantinescu universitar fiind, deci, fără îndoială, intelectual, este de crezut că trebuia să fie la curent cu răsunătorul demers al contestatarilor dispuşi să azvârle pruncul odată cu zoile din copaie: invocând fireasca necesitate a eliminării festivismului de carton, gongoric şi simplist-şcolăresc, care, de fapt, nu servea, ci ştirbea imaginea poetului, au găsit de cuviinţă să nege nu campania patriotardă de minimă rezistenţă culturală, ci pe Eminescu însuşi.

Se poate spune că memoria poetului este pur şi simplu insultată când cel care l-a declarat pe Eminescu nul este decorat cu... Medalia Eminescu! Dacă preşedintele considera demnă de medaliat contribuţia contestatarilor la propăşirea culturii naţionale, n-avea decât să le acorde ordinul Meritul Cultural, ori, de ce nu, Steaua României, dar nu taman distincţia ce poartă numele poetului! Până aici, mai treacă-meargă, dar, la 15 ianuarie, l-am auzit pe dl Constantinescu, la radio, rotunjind un inflamant discurs de omagiere a lui Eminescu! Cum vine asta? Îi decorezi pe cei care-l declară pe Eminescu nul şi mai ai obrazul să omagiezi... nulitatea? Alarmat de bâzâitul muştei în jurul căciulii, dl Constantinescu nu numai că nu-şi recunoaşte eroarea, dar încearcă s-o justifice pledând pentru necesitatea dezbaterilor apte să scoată orice temă din încremenire apologetică. Numai că una-i dezbaterea şi alta înjurătura ineptă. Oricât ar încerca, ex-preşedintele nu-şi va spăla ruşinea cu toată apa Dâmboviţei! Si tacuisses, philosophus mansisses...

Încă un semn din aceeaşi gazetă botoşăneană (preluat şi de „Adevărul”) din care aflasem că Eminescu a fost de două ori tată: mai vechea noastră cunoştinţă Cosmin Zamfirache oripilează încă din titlu: „Eminescu era sadic, alienat de mic, schizofren şi masochist”. Cam asta a reţinut dumnealui din lectura primei psiho-biografii din literatura română dedicată poetului de la Ipoteşti de dr. C. Vlad („Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, 1932). La citirea titlului horror, un neavizat l-ar include pe C. Vlad în rândul detractorilor agresivi – un soi de psiho-Grama; de fapt, avem de a face cu un cercetător extrem de serios, atestat ca universitar de o comisie formată din iluştrii Gh. Marinescu, C.I. Parhon şi Mina Minovici, autor al unor legi biodinamice ale psihanalizei, întemeietor de reviste ştiinţifice şi al şcolii româneşti de psihanaliză. Cum, poate, nu s-a uitat, psihanaliza a fost considerată „ştiinţă burgheză”: în 1952 fiind condamnată oficial de Academia Română (printre rarii supravieţuitori ai disciplinei se numără şi octogenarul păşcănean Leonard Gavriliu); abia după 1989 s-a putut constitui „Grupul psihanalist român”. Cartea lui C. Vlad este scrisă cu infinit respect pentru personalitatea poetului, fraza de încheiere rezumând şi preţuirea, şi compasiunea autorului: „Groaznic acel piedestal al nemuririi! Nu e clădit din aur şi argint, ci din sărate şi amare lacrămi cristalizate” (pag. 232, ed. 1935).

Gazetarul botoşănean alege din carte doar pasajele ce-l prezintă pe Eminescu cât mai dezagreabil cu putinţă; scoase din context, creează impresia unui personaj de-a dreptul sub-uman, aproape hidos. Astfel de„contribuţii” de istorie literară explică deteriorarea constantă a imaginii fizice a „Luceafărului” în mentalul tinerei generaţii. La 15 ianuarie, un film scris de subsemnatul şi dedicat lui Eminescu şi Creangă a fost difuzat aproape concomitent pe trei posturi tv, TVR 1, TVR Internaţional şi TVH. Dacă veţi citi aprecierile pe internet, veţi întâlni, între zeci de postări apreciative, şi un reproş: „Din film nu s-a înţeles că Eminescu puţea”. Cam asta reţin unii din contribuţiile gazetăreşti intitulate cât mai scandalos cu putinţă! Nu-s de acord cu destule aserţiuni ale lui C. Vlad, începând cu obstinaţia de a vedea în personajele eminesciene inadaptate trăirile celui ce le-a creat. Logic, nu s-ar cuveni să le căutăm şi în eroii împliniţi? Nu cred până la capăt nici în ideea că tatăl poetului, „vajnic, brutal, muncitor şi real” i-a făcut pe copii „moi, femenini, plini de reverii şi fantasme” (p. 76). Şi nici în considerarea procesului creativ drept un produs direct al bolii, ci, cum spune celebrul psihanalist R. May, „reprezentând gradul cel mai înalt al sănătăţii afective”. Dincolo de toate, consider inacceptabil să se scrie despre o carte cinstită şi, în toate intenţiile, serioasă, sub o titulatură de serial horror. Est modus in rebus.