Mircea Radu IACOBAN

Aniversare sau comemorare? Se împlinesc exact 10 ani de la prima denunţare publică a calamităţii CA ŞI. I-o datorăm lui George Pruteanu: într-o emisiune tv din iarna lui 2006, şturlubaticul nostru amic ieşean protesta „de la aceste două microfoane contra foarte răspânditei tendinţe de a băga, hodoronc-tronc, CA ŞI acolo unde n-are nici un pic de rost, unde nici n-ar exista vreo cacofonie de evitat”, exemplificând cu „eu, ca şi ministru”. A trecut un deceniu şi miniştrii vorbesc la fel, obligaţi, poate, de faptul că tot aşa vorbeşte... şi prim-ministrul. După zece ani, nu numai că n-a dispărut parazitul CA ŞI, ci, dimpotrivă, s-a înfipt cu incultă nesimţire în limba naţiei, promovat cu sârg tocmai de vectorul ce-l vestejea în 2006: televiziunea. Sau, mai bine zis, televiziunile (plus radioul public). Am întrebat pe unul, pe altul, de ce spune „eu ca şi profesor” sau „eu ca şi actor” şi n-am primit ca răspuns decât o ridicare din umeri: „fiindcă aşa se vorbeşte”.

Nimeni nu poate invoca vreo regulă, vreo recomandare a şcolii, vreo normare academică, vreun paragraf al gramaticii limbii române care să îngăduie (darămite să oblige!) idiotul CA ŞI, apărut peste noapte din negura culturală a tribunei stadionului şi promovat insistent de gazetari neştiutori de carte. Cât despre „aşa se vorbeşte”: exprimă încrederea nelimitată în vorbirea de la tv şi radio: asta-i Academia care normează acum! De unde şi marea responsabilitate aflată în sarcina unor astfel de instituţii cu largă audienţă şi hotărâtoare influenţă. Care, aşa cum strică, ar putea, lesne, drege, avertizând răspicat că s-a căzut în greşeală. Numai că n-o fac suficient de desluşit şi, la urma urmei, cum s-o facă, când, voit sau nu, promovează inert vorbirea incultă a invitaţilor din studiouri? La urma urmei, CA ŞI nu înseamnă altceva decât LA FEL, sugerând o comparaţie. „Eu ca şi ministru” s-ar „traduce” prin „eu la fel de ministru ca...” – ca cine?

Am lăsat intenţionat cacofonia pentru a semnala o confuzie la modă: „cacofonie” n-are nici o legătură cu... caca! „Kakos”, în greacă, înseamnă urât, rău, prost, iar „phone”, sunet. Este vorba, deci, despre vorbire urâtă, neîngrijită, de asociaţii dezagreabile şi dizgraţioase de sunete, indiferent care, şi numai spaima noastră pudică a translat sensul către scatologic. Cum am mai menţionat în această rubrică, Lucian Boia consideră utilizarea nemotivată a lui CA ŞI drept „un semn de incultură absolută”. Asta-i şi opinia noastră, dar avem surpriza să constatăm că nu-i general împărtăşită. Lingvistul Sandor Szilagy (în „Hot News”): „Aşa cum era de aşteptat, apariţia lui ca şi a pus în alertă imediat pe ocrotitorii limbii şi au început să tragă clopotele de alarmă, că, iată, unii români proşti şi fără educaţie strică limba strămoşească fără nici o ruşinare, şi răspândirea acestei greşeli gramaticale grosolane, care trădează o nepăsare lamentabilă în vorbire, trebuie neapărat oprită. Cu asta s-a închis cercul în jurul românilor: se vede că nu mai au nici o scăpare, fiindcă oricum ar încerca să spună, tot prost va ieşi, pentru care tot ei vor fi stigmatizaţi.” Adică, rău şi cu CA ŞI, rău şi cu cacofonie...

Szilagy continuă: „românii au fost puşi în situaţia imposibilă să rezolve ceva ce nu poate avea nici o soluţie.” Ei, ba nu! Au: simplu, folosind CA ŞI când trebuie, nu şi totdeauna! Limba maghiară, ne mai informează acelaşi autor, nu are şi nici nu va avea niciodată astfel de probleme, apariţia unui la fel de inept corespondent al lui CA ŞI fiind, acolo, imposibilă. Probabil, fiindcă maghiara n-a derivat cacofonia de la caca, precum românii, ci, corect, de la kakos, astfel luându-şi de-o grijă...

Un alt lingvist, profesoara Rodica Zahiu, (în „Dilema Veche”) înclină să-i acorde lui CA ŞI statut identic cu acela al... tatuajelor: unii le acceptă, alţii le detestă. Culmea este că ambele articole demonstrează convingător parazitismul lui CA ŞI, precum şi lipsa lui totală de justificare într-ale gramaticii (contagiunea provenind din nesiguranţă şi conformism), spre a concluziona că... lucrurile pot fi lăsate aşa cum sunt, ba chiar trebuiesc lăsate în voia întâmplării, urmând ca limba însăşi să decidă dacă acceptă inovaţia sau nu. Te-ntrebi, atunci, care mai este rostul şi utilitatea lingviştilor şi însăşi a ştiinţei limbii, câtă vreme eroarea văzută şi catalogată ca atare este lăsată „democratic” spre validare sau nevalidare... la voia întâmplării, iar specialiştii în domeniu se predau cu mâinile în sus.

Îmi pare rău, dar nu încape îndoială: CA ŞI, utilizat cu frică şi aiurea, nu poate proba altceva decât incultură.