Mircea Radu IACOBAN

Pentru adevărata relaţie a televiziunii cu cea de a şaptea artă depun mărturie filmele documentar-artistice pe care realizatorii tv le creează în afara obligaţiilor stricte de serviciu şi care, din păcate, nu mai au circulaţia şi audienţa din vremea în care se frecventau cinematografele – ba exista chiar şi un Studio special destinat documentarului, „Sahia film”. Au început să dispară şi festivalurile consacrate scurt-metrajului, aşa că, dacă ai şansa să „prinzi” filmul la tv o dată - de două ori când se difuzează, bine, dacă nu, pelicula rămâne să fie cândva re-descoperită într-o arhivă rareori cercetată. După ce şi-a prezentat cu succes astfel de mini-producţii cinematografice la diverse festivaluri, realizatorul Vasile Arhire de la TVR Iaşi izbuteşte să surprindă cinefilii cu o nouă creaţie de certă excepţie, intitulată „Flotant pe strada Ibrăileanu”. Nu-i un scurt-metraj (proiecţia durează o oră), nu-i un documentar în strictul înţeles al termenului, fiindcă se apelează şi la procedee proprii filmului artistic – pe undeva firesc şi necesar, câtă vreme personajele, inclusiv cei din domeniul ştiinţelor exacte, pot fi considerate reprezentanţi autorizaţi ai Iaşului artistic (acad. Radu Miron, care a predat geometrie la universităţi din Canada, Japonia, Italia, Germania, consideră că toate artele se revendică, într-un fel sau altul, de la matematică!). Eroii filmului sunt, alături de Radu Miron, pictorul Dan Hatmanu, profesoara şi criticul de teatru Sorina Bălănescu, muzeograful Ion Arhip, actorul Dionisie Vitcu, filologul Gavril Istrate – plus câteva prezenţe episodice de coloratură. „Am deschis uşile şi am intrat cu sfială în camerele ale căror pereţi sunt zugrăviţi cu amintiri” – declară Vasile Arhire, decodând şi titlul filmului: într-o astfel de lume, ce trăieşte cu întemeiată îndreptăţire într-un (şi dintr-un) „a fost odată” aurit de împliniri faste pentru destinul lor şi al urbei, dar şi al artei, intrusul nu poate avea alt statut decât acela de „flotant”. Asta deoarece în perimetrul „coloniei” din Păcurari locuiesc, parcă într-o... rezervaţie privilegiată, atâţia oameni de remarcabilă valoare cât nu poţi afla la un loc în nici o zonă a oraşului! Nu i-a adunat întâmplarea în blocurile de cărămidă construite cum nu se poate mai „zdravăn” în anii ’50 (ziduri de cetate, dimensiuni generoase ale încăperilor, baia separată de wc, amplasare fericită în geografia urbei), ci, trebuie să spunem, fie place, fie nu, că trecuta orânduire s-a străduit să ofere valorilor marcante din fosta capitală moldavă barem cele mai bune condiţii locative pe care Iaşul le putea asigura atunci (considerate cele mai bune... şi acum). Nu există un şubler care să măsoare încărcătura de inteligenţă şi coeficientul valoric pe metru pătrat; de-ar fi să fie, atunci, cu siguranţă, cele câteva blocuri de pe strada Ibrăileanu deţin şi vor deţine un record greu de egalat! Sigur că filmul este, în primul rând, un document. Eroii se află la vârsta senectuţii (profesorul Istrate mai avea câteva săptămâni pentru a deveni centenar, dar...); peste vreme, alte generaţii vor cunoaşte şi (eventual) înţelege o vârstă a Iaşului cultural cu dificultate, dar nu fără izbânzi, ieşit de „sub vremi”. Filmul este încărcat de omenesc şi sinceritate, iar realizatorul a ştiut să nu ocolească amănuntele ce personalizează atmosfera unui mini-cartier, am putea spune, făr-de pereche. Câteva mărturisiri: „Eu am crescut în lada cu costume de la Teatrul Naţional” (Sorina Bălănescu), „Am ceva din lumea Moldovei, a lui Creangă şi Sadoveanu” (Dionisie Vitcu), „N-am ţinut cont totdeauna de critica de artă, mai mult mi-am aplecat urechea la sfatul profesorului meu Corneliu Baba” (Dan Hatmanu), „Mi-am dorit toată viaţa o casă pe pământ – n-a fost să fie” (acad. Radu Miron). Unele amintiri fiind, se pare, uşor aburite, mai necesită şi corecturi: salvarea Casei Dosoftei (care, de fapt, nu-i casa lui Dosoftei, dar asta-i altceva) a fost mai complicată, implicând şi alte contribuţii decât crede unul dintre personajele filmului, dar, în ansamblu, avem de a face cu un documentar demn de inclus între cine-evenimentele (nu numai) ieşene ale anului. De remarcat, în afara contribuţiei de real profesionism a realizatorului Vasile Arhire, „ochiul” inspirat al operatorilor Relu Tabără şi Radu Brehuiescu. Excelent film!