Mircea Radu IACOBAN

Aflându-ne în preajma celei de a 157-a aniversări a Unirii Mici (denumire improprie, câtă vreme a dat naştere Românei; numai „mică” n-a fost Unirea de la 24 ianuarie!) ar prezenta oarece interes o „repede ochire” asupra Poveştii Unirii, văzută din perspectiva receptării ei în contemporaneitate. Şi asta pentru că, într-un ziar cu pretenţii, am citit cu uimire că „un aristocrat francez a lansat ideea unirii Principatelor Române”. N-ar fi, deci, o străveche revendicare şi nicidecum iniţiativă românească. Să le treacă prin cap românilor aşa ceva? Nici vorbă, câtă vreme, potrivit altor condeie generos găzduite de-a lungul vremii în acelaşi cotidian, orice act politic, cultural-artistic, ştiinţific, spiritual, demn de ceva stimă s-a ivit în preajma Carpaţilor numai datorită străinilor. Este, am putea spune, un soi de protocronism întors pe dos, cel puţin la fel de nociv pe cât se credea a fi teoria profesorului Edgar Papu. Nu-l combate nimeni, fiindcă a ajuns de bon ton să te lepezi de România!

Cine ar fi inoculat moldovenilor şi muntenilor ideea Unirii? Alexandre Walewski, copilul din flori al lui Napoleon Bonaparte, conceput cu contesa poloneză Walevska. Care, într-adevăr, a fost un prieten al românilor şi României: din poziţii înalt ministeriale, a susţinut Unirea, sprijinind înfăptuirea actului de la 24 ianuarie 1859. De aici şi până la a declara că... a lansat ideea Unirii e-o distanţă cât de la Paris la Huşi, dar mă tem că şi o probă de ignoranţă într-ale istoriei. Precum şi, trebuie s-o spun, un nemeritat afront adus naţiei şi înaintaşilor. Nu-i chiar mare noutate, câtă vreme Lucian Boia afirmă că „Unirea lui Mihai Viteazul n-are nimic cu spiritul naţional”. Pe cine să-l credem, pe Boia sau pe Iorga, care considera că „Mihai Viteazul a avut o deplină conştiinţă naţională”? N-are rost să înşirăm aici lunga listă a precursorilor Unirii, care începe încă din secolul XVIII, dacă nu şi mai devreme; ei au prefigurat constituirea şi dăinuirea unui stat naţional insulă în oceanul slav al Balcanilor. Sunt lucruri elementare, care (credeam că) se ştiu, dar iată că, de nu era Walewski cu ideea, am fi avut şi azi vamă la Focşani (paranteză: domnitorul Gh. Bibescu a desfiinţat-o încă la 1848).

Rămâne, totuşi, de dat un răspuns la întrebarea lui Boia „Mihai Viteazul a fost un condotier sau un precursor al Românei Mari?”, cu atât mai mult cu cât în categoria precursorilor se cuvine să includem nume care n-au prea fost citate (Vasile Lupu, Gh. Duca) şi asupra cărora poate plana aceeaşi suspiciune rezumabilă în formula „pohta ce-am pohtit”. În noiembrie 1639, Vasile Lupu se intitula „Domn al Ţării Moldoveneşti şi Munteneşti”, iar o inscripţie de la Golia vorbeşte despre voievodul „Din mila lui Dumnezeu al întregii Moldovlahii”. Sigiliul şi stema domniei aflată şi pe coroana domnitorului conţineau la un moment dat şi vulturul bicefal muntenesc, şi bourul moldovean. De altfel, stema lui Vasile Lupu din 1639, simbolizând amândouă ţările române, avea să devină, la 1859, stema oficială a Principatelor Unite. Se pare că voievodul şi obţinuse, de la Înalta Poartă, firmanul care să-i confirme dubla domnie. Bine, se va putea spune, dar iar nu-i idee românească, fiindcă Vasile Lupu era fiul lui Nicolae Goci din Epir şi a vorbit cu accent grecesc până la moarte! Nu poate fi, totuşi, de crezut că marele ctitor al Trei Ierarhilor şi al Goliei se exprima doar pe sine în tentativa unionistă şi nu o aspiraţie seculară moldovenească. A ales – greşit – să înfăptuiască unirea printr-o expediţie de cotropire şi dacă, la Târgovişte, grindina nu uda praful de puşcă al oştenilor săi, „Mica Unire” se muta cu un veac mai devreme.

N-a izbutit-o nici Gh. Duca, de trei ori domnitor al Moldovei, o dată al Ţării Româneşti şi hatman al Ucrainei. Şi pe stema lui figurează simbolurile ambelor principate. A ales calea paşnică (şi-a logodit fata cu fiul domnitorului muntean), dar avea să rămână doar posibil precursor şi nu întemeietor. Aceeaşi observaţie: deşi a crescut la Iaşi, în casa lui Vasile Lupu, era şi el cât se poate de... grec. Iar nu-s românii exponenţi ai ideii Unirii? Nici n-aveau cum fi direct şi explicit în veacul fanariot în care în agora nu răsuna decât vocea stăpânirii din Fanar, dar este o certitudine prezenţa tot mai activă a curentului unionist pe care, poate, domnitorii menţionaţi l-au folosit şi în împlinirea unor ambiţii personale. N-aş prea crede că atâţia Moş Ion Roată din veacurile ce s-au dus au luat lecţii unioniste de la alogeni şi cu atât mai puţin de la contele Walewski; mai degrabă ar fi de presupus că atât condiţiile interne, cât şi cele internaţionale începeau să permită idealului românesc o prefigurare tot mai concretă şi mai posibilă. Doar, aşa cum spunea Titulescu, „Sentimentul naţional este acela care asigură existenţa popoarelor”.