Mircea Radu IACOBAN

Eram nefericita şi costeliva generaţie a războiului şi a secetei; republica română încerca, în copilăria noastră, să ne pună pe picioare blagoslovindu-ne cu o lingură de untură de peşte pe zi (ajutor american). Putoarea oloiului de balenă îndesat cu de-a sila pe gât (vocea mamei: „înghite, că altfel nu se poate!”) mi le amintesc şi acum, mai ales... când citesc prin presă despre năzbâtiile culturale viguros înflorite în postata fotbalului românesc şi, în poze, admir hăţişul tatuajelor ce ornează de-a dreptul macabru fotbaliştii noştri. Dar, declar cu mâna pe inimă: cum am înghiţit fără să clipesc untura de peşte, accept şi probele de incultură venite de pe gazon, cu o condiţie: daţi goluri băieţi la Europene, ridicaţi fotbalul românesc din starea amorfă în care se află şi n-o să ne pese cum vorbiţi, câţi de „love you” vă scrijelaţi pe piele, poate nici de eternele referiri anatomice pe care obiectivul camerei tv vi le citeşte pe buze.

Moda bărboşilor încerc s-o înţeleg: mai întâi că bagi spaima în adversar (una-i să te atace un efeb ca Hagi Jr. şi alta-i să se năpustească către tine o arătare neanderthaliană precum Voinovici), apoi, scapi de inconvenientele bărbieritului cotidian, nu ţi se mai citeşte limpede vârsta, şi nici imprecaţiile suburbane pe buze, înjurăturile rămânând morfolite în câlţii bărbii. Dar tatuajele? În copilăria omenirii, marcau rangul tribal al individului, ceea ce în fotbal nu funcţionează, căpitanul echipei purtând lămuritoarea banderolă. Până pe la mijlocul secolului trecut, tatuajul era practicat de deţinuţi, prostituate, artişti de circ, marinari & comp. Astăzi, peste o treime din tinerii americani între 18 şi 25 de ani arborează tatuaje. Se spune că-i o rezultantă a dorinţei exacerbate de impunere cum-necum a identităţii şi de manageriere a impresiei, fiind un tip de aculturaţie pe care societatea urbană şi (mai ales) suburbană de la noi l-a preluat de aiurea.

Teza de licenţă a lui Mina Minovici (1898) se intitula „Tatuajurile în România” şi concluziona că avem de a face cu „snobism şi dorinţă de a atrage privirea”; subiecţii, dorind să devină „speciali şi mai altfel decât ceilalţi – numai că unicitatea persoanei vine din interior şi nu din exterior (...) Cu cât suntem mai tatuaţi, cu atât ne stimăm mai mult; cu cât individul este mai tatuat, cu atât mai mult el are autoritate asupra companionilor săi.” E de discutat, fiindcă pe vremea lui Minovici nu se tatuau fotbaliştii, ci prostituatele şi criminalii; se pare, însă, că motivaţiile au rămas cam aceleaşi. De prin 1960, moda scrijelirii pielii face ravagii – de regulă, în rândul celor puţin instruiţi şi cu un bagaj cultural mai mult decât modest. Astăzi, numai în Bucureşti funcţionează peste 40 de „saloane” ce practică tatuarea, numărul lor crescând constant, semn că afacerea este şi de perspectivă. Fenomenul ar putea interesa sociologia, psihologia, antropologia, etnologia, dacă „repertoriul” desenelor încrustate în piele n-ar fi pur şi simplu aleatoriu, neavând un temei motivaţional capabil să exprime relaţia ideatică între „operă” (că, de, tatuajul este considerat o „formă de artă”) şi persoana ce-l găzduieşte. Nudurile şi emblematica erotică încă deţin primul loc, urmate de motivele geometric-florale şi de imaginile cu caracter religios. Maica Domnului rămâne preferata, numai că printre interdicţiile Vechiului Testament se numără şi „să nu vă faceţi tăieturi pe trupurile voastre, nici semne cu împunsături să nu faceţi pe voi” (Levitic 19,28)...

Fiind de modă veche, eu unul consider că tatuajul nu înfrumuseţează, ci, dimpotrivă, urâţeşte cumplit corpul uman în alcătuirea sa cea adevărată, fiind un semn al culturii şubrede, ca să nu spun direct al inculturii suficiente şi agresive. Dar, repet, suntem dispuşi, până la urmă, să tolerăm pustiul cultural dacă fotbaliştii, oricât de tatuaţi, vor face vreo ispravă la Europene! Apoi, sigur că nu se poate generaliza; cândva puteai discuta despre Ceaikovski cu Ivansuc ori Matei, azi doar Dinu are oarece discurs de ţinută universitară (inclusiv preţiozităţile) – astea-s excepţiile, regula e cea pe care o vedem. Totuşi, n-avem de ce să cerem pionilor de pe gazon desăvârşire într-ale gramaticii, ori ale decoraţiunilor corporale, ci într-ale fotbalului.

Daţi goluri, băieţi, câştigaţi meritat sau nemeritat grupa, asta ne va face fericiţi.

Şi sorb lingura cu untură de peşte.