Mircea Radu IACOBAN

Revin cu câteva comentarii pe marginea cărţii consacrate de I. Solcanu fostului său consătean Ion Hudiţă. Extrem de amănunţită şi documentată, cercetarea istoricului ieşean trece în revistă ascendenţii lui Hudiţă, studiile până la, inclusiv, doctoratul la Sorbona, prestaţia universitară ca profesor şi cercetător la Iaşi şi Bucureşti, activitatea politică (deputat ţărănist, lupist şi manist, în Parlamentul României), colaborarea cu Maniu, ministeriatul din 1944-1945, spre a ajunge la persecuţiile politice care l-au ţinut în puşcărie fără a fi vreodată condamnat între 1947-1955, rearestarea din 1961, până la închiderea dosarului Securităţii de urmărire – abia în 1980, când Hudiţă împlinea 83 de ani.

Primele capitole pot ţine locul unei minimonografii a comunei Bogdăneşti, întocmită cu minuţie şi-n temeiul fişelor personale ale principalilor ascendenţi pe linie paternă şi maternă. În 1920, Hudiţă obţine o bursă pentru studii doctorale la Sorbona. O obţine, dar... n-o primeşte. Abia peste un an poate pleca la Paris, unde, după susţinerea doctoratului, ar fi putut rămâne, dar l-au oprit scrupule greu de întâlnit azi: nu acceptă propunerea de a i se atribui în capitala Franţei o catedră de istorie a Europei Orientale fiindcă „eram profesor de liceu la Chişinău şi folosisem şapte ani bursa statului român de o mie de franci lunar; ar fi fost o dezertare pur şi simplu faţă de conştiinţa mea de român dacă nu m-aş fi întors în ţară.” S-a întors şi a fost tratat cât se poate de... româneşte, concursul dat pentru ocuparea unei catedre la Alma Mater ieşeană fiind în repetate rânduri contestat, totul transformându-se într-un episod de vendetta de-a dreptul jenant, în care rivalităţile universitare au împărţit corpul profesoral în tabere belicoase şi resentimentare, generând dezordini studenţeşti ce au afectat prestigiul celei mai vechi universităţi româneşti.

Rectorul Traian Bratu (cel căruia legionarii aveau să-i taie o ureche...), pe atunci preşedinte al Senatului României, s-a postat hotărâtor pe poziţia anti-Hudiţă (ajuns acum deputat). Ca efect, s-a produs suspendarea lui Hudiţă din învăţământul superior, apoi anularea suspendării, urmată de acţionări în justiţie – un întreg cortegiu de mizerii dovedind micimea lumii universitare atunci când o domină politicul. Şi titularizarea la Bucureşti i-a fost refuzată lui Hudiţă, cu o motivaţie ce încălca flagrant autonomia universitară: „Sunt contra politicii dusă de el” – scria în rezoluţia lui Antonescu. Interceptările telefonice (iată ce veche tradiţie au la noi!) au stat la baza deciziei mareşalului, astfel părând, barem, să ia sfârşit cortegiul de persecuţii. Cu atât mai mult cu cât, la încheierea războiului, după un periplu diplomatic în străinătate pentru susţinerea intereselor României, Hudiţă ajunge ministru al Agriculturii, cu rezultate notabile într-o perioadă extrem de grea. Interesant este că Hudiţă a fost urmărit de Siguranţă în vremea dictaturii lui Carol II şi Antonescu, iar după consumarea momentului în care profesorul a refuzat funcţia de prim-ministru (episod evocat în tableta precedentă), va intra în colimatorul Securităţii.

Opt ani va fi deţinut, fără a fi judecat şi condamnat, la Văcăreşti, Bucureşti, Craiova, Sighet, cu o motivaţie ridicolă, dar revelatoare pentru abuzurile perioadei: „Deşi din cercetări nu s-au stabilit fapte justiţiabile în sarcina lui Hudiţă Ioan, totuşi, ţinând cont de faptul că el a fost conducător PNŢ-ist şi a cunoscut o serie de diplomaţi străini...” (...) „i se va stabili domiciliu obligatoriu.” Asta, după opt ani de puşcărie! Procurorii resping şi ei ideea „de a fi desfăşurat crima de activitate împotriva clasei muncitoare”, dar, oricum, prea târziu pentru a exista orice urmă de reparaţie a destinului stâlcit printr-un enorm abuz. Iar Hudiţă avea să mai fie încarcerat încă o dată, în 1961-1962, cu motivaţia „comentează duşmănos evenimentele politice”. Punerea în libertate i-a fost condiţionată de colaborarea cu Securitatea. Care mai degrabă n-a fost decât a fost...

Apropiindu-mă de limita spaţiului gazetăresc, observ că am omis din discuţie un capitol esenţial, acela al menţionării titlurilor reprezentative pentru opera ştiinţifică a istoricului Hudiţă, temeiul adevărat al preţuirii ce i-au acordat-o contemporanii şi, fireşte, autorul monografiei evocatoare. Lista cărţilor este, însă, prea lungă pentru a o găzdui aici. Voi face-o, eventual, la o a treia revenire. Ca om politic, Hudiţă rămâne în fila istoriei datorită contribuţiei sale, într-un moment extrem de dificil, la apărarea democraţiei şi libertăţilor individuale, pentru statura sa de luptător împotriva instalării regimului totalitar sovieto-comunist. A murit într-un trist anonimat, în 1982. În 1990, „Dreptatea” avea să-şi amintească de Hudiţă, un universitar moldovean „îndrăgostit de Adevăr şi de Ţară.”