Mircea Radu IACOBAN

Întrebare cu tâlc: este posibil ca un (fost) lider pesedist să scrie ditamai cartea admirativă despre un (fost) fruntaş ţărănist? Ei bine, da: ce nu se poate, când totul se poate? Invers, rămâne de văzut... Fostul vicepreşedinte al Senatului României şi lider al Grupului parlamentar social-democrat, Ion I. Solcanu, consacră o cercetare de aproape 700 de pagini evocării lui Ion Hudiţă, fost ministru ţărănist, secretar general adjunct al partidului şi unul dintre apropiaţii lui Maniu. Chiar dacă termenul „admirativ” nu-i întrutotul aplicabil cărţii intitulate „Ion Hudiţă – istoric, om politic şi autor de Jurnal”, autorul izbutind să păstreze investigaţiei echilibrul şi obiectivitatea lucidă de la prima până la ultima filă, însăşi abordarea subiectului presupune un subînţeles exerciţiu de admiraţie. Deplin motivat: Ion Hudiţă a fost un personaj puternic implicat în destinele politice ale României ante şi postbelice.

În două rânduri ministru al Agriculturii, a refuzat de mai multe ori să preia preşedinţia Cabinetului, în pofida insistenţelor principalilor actori politici ai vremii, de la Gheorghiu-Dej, Bodnăraş, Ana Pauker, la Vâşinski, Litvinov şi Nicolski. Acceptarea postului ar fi însemnat ruperea PNŢ şi desprinderea de Maniu, ţel cu stăruinţă urmărit şi de comuniştii români, şi de Moscova (apropo – undeva, Hudiţă notează: la 23 august, el şi Coposu „se aflau de la orele 9 dimineaţa la Palat şi toată ziua, până seara, n-au văzut picior de comunist...”). Fără îndoială că unul dintre motivele care l-au determinat pe I. Solcanu să întreprindă laborioasa cercetare îl constituie faptul că Hudiţă i-a fost consătean, amândoi universitarii ieşeni fiind originari din Bogdăneştii Fălticenilor. Sunt cele două personalităţi ale comunei care au avut acces la nebănuită altitudine în orizontul politic românesc - la care au trebuit, repede, să renunţe, primul terorizat de Securitate, al doilea, ca urmare (se bănuieşte) a unor dezamăgiri şi controverse cu clasa politică instalată după 1989. Greu de apreciat, în cel de al doilea caz, cât a pierdut zona politicului, dar e lesne de observat că istoriografia a avut cu certitudine de câştigat.

Adevărata „eliberare” i-a îngăduit lui I. Solcanu răgazul scrierii unor lucrări ce contrazic benefic dictonul „cărţile din cărţi se fac”: istoricul ieşean a întreprins o amănunţită cercetare a arhivelor mai întâi pentru elaborarea unui original studiu dedicat învăţământului românesc în cele trei judeţe din sudul Basarabiei (sec. XIX). L-am comentat la apariţie chiar în această rubrică: iată-l, acum, distins cu Premiul Academiei Române. Noua carte, cea dedicată amintirii lui Hudiţă, este construită meticulos şi amănunţit tot în temeiul îndelungatei cercetări în spaţiul arhivistic, de această dată fiind parcurse fonduri documentare ale CNSAS, Arhivelor Naţionale, Bibliotecii Academiei Române, Arhivei SSI, stenogramelor Consiliului de Miniştri ş.a. Un aparat critic de-a dreptul fastuos contribuie la conturarea în dimensiuni cât mai exacte a unei personalităţi până acum prea puţin cunoscută, chiar dacă acad. Dan Berindei a publicat 18 volume ale Jurnalului lui Hudiţă şi tot 18 sunt dosarele de urmărire ale Securităţii comentate de un cercetător de la Memorialul Sighet – ar mai fi de adăugat lucrări ale Laviniei Betea, Toader Buculei ş.a., dar publicul larg abia acum are la dispoziţie o amplă cercetare monografică asupra unui destin pilduitor pentru soarta intelectualităţii române ce a refuzat, după 1944, înregimentarea, încercând să păstreze cât de cât tradiţiile democratice într-un univers dictatorial adus până-n pragul absurdului.

Hudiţă a îndurat opt ani de puşcărie fără să fi fost condamnat vreodată (!) - şi asta în pofida atitudinii sale moderate (a fost chiar suspectat de imputabile aplecări către zona stângă a politicii... de dreapta). N-a urmat exemplul lui Ralea, Sadoveanu, Călinescu, Iorgu Iordan Oţetea, drept pentru care a fost urmărit de Securitate până la sfârşitul vieţii şi a fost reîntemniţat la 83 de ani! Autorul cărţii nu ocoleşte o întrebare dificilă: până la urmă, Hudiţă a fost determinat sau nu să colaboreze cu Securitatea? S-au păstrat câteva informări mai degrabă benigne, în virtutea cărora, dezamăgite, organele de urmărire l-au suspectat de „lipsa sincerităţii”. De turnat, a fost turnat copios, printre cei care au furnizat note informative apare chiar numele lui Coposu. Parţial şi pe bună dreptate, Solcanu îi absolvă: „cred că nu pot fi judecaţi decât de cei care au fost şi ei întemniţaţi la rândul lor”.

Pe de altă parte, generalul Pleşiţă, într-un document referitor la intenţiile Securităţii, vorbeşte despre „acreditarea ideii că şi Corneliu Coposu şi Ion Hudiţă colaborează cu organele de stat, realizându-se astfel izolarea lor faţă de anturajele PNŢ.” Dacă ideea trebuia insidios „acreditată”, înseamnă, evident, că n-avea temei real! Cartea oferă sumedenie de desluşiri, perioada fiind analizată cu insistentă şi rară minuţie, dar rămân în suspensie astfel de sferturi şi jumătăţi de întrebări atunci când se intră în zona alunecoasă şi întunecată a manevrelor serviciilor secrete. Ar mai fi multe de spus despre o asemenea carte demnă de primul raft al istoriografia perioadei – voi încerca să revin.