Mircea Radu IACOBAN

Nu-s fan Boia, dar trebuie să-l aplaud sincer şi fără rezerve pentru vehementul şi necesarul gest publicistic prin care ia atitudine faţă de stricarea limbii şi a moravurilor în cultura română. Este reconfortant să constaţi că (totuşi!) mai există intelectuali afectaţi de oribila lăbărţare a urechismului în postata oropsitei limbi, aflată din ce în ce mai evident sub teroarea dictonului „noi vorbim, nu gândim!” Dacă bine înţeleg din articolul tipărit şi pe foi volante, dl Boia consideră cacofonia o vagă neplăcere scuzabilă, nemotivat ridicată la rangul de delict lingvistic. În bună măsură, aşa-i. Numai că, de fapt, pudoarea nu mai acţionează de mult în acest etaj al culturii scrise, lesne de observat fie şi numai dacă răsfoim atâtea tinereşti prestaţii literare contemporane în care cacofonia e-o biată glumiţă pe lângă porno-slobozenia totală, zice-se, „dezinhibată”. Şi, la urma urmei, ce capăt de lume ar fi nefericita ciocnire cu bănuite sugestii scatologice dintre un „ca” şi alt „ca”, atâta vreme cât nimeni nu se scandalizează când (de pildă) în teatrul românesc de azi apar scene întregi intitulate „Caca” şi actriţe cu oala de noapte în braţe glosând cu lejeritate şi încântare olfactivă pe marginea deliciilor defecaţiei?

Condamnarea cacofoniei pare a fi o moştenire perversă a unor epoci revolute sufocate de false pudori, din vremea în care costumul de baie era ditamai pijamaua şi toplessul delict penal. Din păcate, inconvenientele produse de cacofonie scrierii onorabile şi cuminţi sunt net disproporţionate faţă de greu reparabilele stricăciuni aduse limbii ce-o vorbim prin adoptarea pseudo-soluţiei CA ŞI, menită să împace şi capra, şi varza. Acest CA ŞI este o imensă prostie, imposibil de validat gramatical, dar, tratată cu o anume toleranţă, pare a ne scăpa de cacofonii: am dat foc la casă pentru a scăpa de purici! Numai că - şi aici e aici – cei cu puţină ştiinţă de carte şi cu multă spaimă de a cădea în greşeală au considerat că au de a face cu un soi de directivă lingvistică oficială şi că, în vecii vecilor, conjuncţia „ca” nu va avea drept de existenţă decât sprijinită în cârja lui „şi”. Iar aberaţia prinde!

Am rămas profund surprins auzindu-l şi pe prim-ministrul Cioloş scăldându-şi discursul despre Buget în „ca şi”. De unde şi până unde „ca şi program”, „ca şi decizie”? Dl Cioloş este un om şcolit, cunoaşte şi spiritul altor limbi europene, cum de a căzut într-o astfel de cursă, cum de nu observă că nefericitul „ca şi” presupune o comparaţie între doi termeni, iar cel de al doilea lipseşte cu desăvârşire? Din tolerat în cazuri bine precizate, când ar trebui să protejeze de cacofonii (am mai spus-o: şi prezervativul protejează, dar nu se poartă tot timpul!), CA ŞI terorizează acum absurd întreg spaţiul limbii române, insinuându-se în vorbirea cui te aştepţi mai puţin – inclusiv, de necrezut, a universitarilor!

Toate limbile pământului tind către simplificare şi concizie; româna, dimpotrivă, inventează pe bandă rulantă, complicându-se inutil şi, mai ales, incorect. După oroarea CA ŞI a apărut şi DE CĂTRE. Precum în cazul lui CA, obligatoriu (?) însoţit de ŞI, DE nu mai are viaţă proprie: trebuie să-l susţină CĂTRE. Cererea nu mai este semnată de Popescu, ci „de către Popescu”, mingea nu mai este şutată de Ilie, ci „de către” Ilie, Ionescu nu-i lăudat de antrenor, ci „de către antrenor”, recordul stupizeniei deţinându-l unul dintre comentatorii de fotbal de la Look Tv, care informează ascultătorii că „Vasile a trecut DE CĂTRE Gheorghe” şi „mingea s-a lovit DE CĂTRE bară”.

De altfel, trebuie spus că sursa celor mai multe astfel de enormităţi (inclusiv mutarea accentului numelor proprii pe o penultimă silabă... inexistentă) a fost şi rămâne transmisiile sportive: sita selecţiei gazetarilor pare, la capitolul „sport”, rară şi ştirbă. Nici o normare academică n-are forţă de influenţare pe măsura comentariului în direct la cutare meci Dinamo-Steaua, nici asemenea imens bazin de recoltare a adepţilor-imitatori. Nu încape îndoială că preluarea inertă a vorbirii „oficiale” de la radio şi tv poate fi considerată tendinţă firească, ţinând de legea minimului efort, şi nu numaidecât condamnabilă. Nefirească rămâne neglijenţa cu care-s selectaţi comentatorii, fiindcă n-ar trebui să intereseze întâi de toate cât fotbal ştiu, ci cât de corect româneşte vorbesc, abia apoi contând chintalul de informaţii deţinute de candidatul la microfoane publice.

La vremea când practicam această profesiune, adică acum jumătate de veac, la Radio Bucureşti funcţiona un sector care reasculta, înregistrate, toate transmisiile în direct. Primeam săptămânal un soi de „buletin al erorilor”, cu invitaţia de a ne corecta. Ţineau lecţii cu noi universitari filologi, lingvişti cunoscuţi. Acum, cine se mai ocupă DE CĂTRE crainicul lipsit de cultura limbii? Că, până la urmă, iată ce iese!