Mircea Radu IACOBAN

S-a trezit Etna! Vulcanologii vorbesc despre „erupţii neobişnuit de feroce şi de explozive”. Coloana de flăcări şi fum se zăreşte din toate colţurile Siciliei, cenuşa ajunge până la 50 de kilometri de crater, recoltele de citrice din câmpia Gioia-Rosano sunt distruse, Aeroportul Catania a fost închis, iar volumul de gaze eliberate atinge o cifră record, în temeiul căreia se apreciază că-i cea mai mare erupţie din ultimii 20 de ani.

La începutul lui noiembrie, m-am aflat taman pe Etna. Vulcanul, adevărat uriaş adormit, nu dădea nici un semn neliniştitor. Este singurul munte din Europa căruia nu i se poate preciza înălţimea: erupţiile fie că adaugă, fie că rup zeci de metri din secţiunea de vârf, aşa că rămâne mai degrabă convenţională cifra de 3.340 de metri, săptămâna asta, cu siguranţă modificată. Se spune că în ultimii 2.500 de ani vulcanul Etna, zguduit de peste 500 de erupţii, a ucis mai bine de un milion de oameni. Am văzut, la Messina, o expoziţie de fotografii înfăţişând dezastrul din 1908. Nu lava, ci cutremurul pornit din măruntaiele Etnei a distrus oraşul. Spectaculoasa (azi) Corso Victor Emanuel, ori Piaţa Purgatorio, ajunsese să semene, în 1908, cu Berlinul bombardat în 1945. Toamna asta, Messina a avut parte şi de o inundaţie catastrofală (iar s-a întâmplat să fiu pe-acolo – ce ziceţi de asta?), cu 35 de morţi, străzi complet acoperite de mâlul năboit de pe versanţi, drept pentru care linţoliul de cenuşă aşternut acum peste „Oraşul artelor” nu mai sperie pe nimeni. (Apropo de „Citta d’Arte”: Messina a ţinut să adauge zestrei de monumente străvechi şi o creaţie sculpturală modernă, drept pentru care, să vezi şi să nu crezi, un oarecare Giorgione a aşezat pe soclu... trei module din Columna infinitului, evident, fără să menţioneze nicăieri numele lui Brâncuşi...)

Revenind la năbădăiosul Etna, care, acum, se zburleşte şi... electric, trimiţând pe ecranul cerului spectaculoase şi terifiante fulgere vulcanice: muntele acceptă năvala turiştilor, dar numai până la aşa-numita „parcare Etna nord”, de unde mai îngăduie parcurgerea unei porţiuni în pantă accentuată cu telefericul şi atât. Mai departe, către crater (de fapt, cratere, că-s mai multe şi nu se ştie cui îi vine rândul să scuipe foc) poţi s-o iei pe jos, de capul tău, asumându-ţi întreaga răspundere – cam un ceas de mers vioi. N-am făcut-o pentru simplu motiv că ploua. Şi nu ştiu dacă de ploaie era vorba; mai degrabă aş zice că, intraţi în norul-cunună din jurul vulcanului, trebuia să vieţuim într-un soi de ceaţă udă prin care se vedea doar la doi-trei metri şi care, repede, ne-a udat până la piele. Deci, eram pe Etna şi nu se vedea... Etna. Voiam lavă clocotindă, flăcări, fum – nimic! În jur, peisaj selenar: troiene înalte de lavă solidificată (urât e pământul pe dinăuntru!) expulzate la erupţia din 2013. Nici o frunză, nici un fir de iarbă. Până sus, am avut parte de o formidabilă drumeţie printre flori (buganvilla, bauhinia, antigonon, cassia, cu flori şi boboci în noiembrie!) şi păduri puhave de castani comestibili: cenuşa vulcanică le prieşte, crengile sunt încărcate de rod. Serpentine în ac de păr şi-n unghiuri atât de închise, încât îţi zici că niciodată autocarul n-o să încapă în zgârcitul arc de cerc. Sate cochete (Zafferano Etnea este cel mai spectaculos ghemuit printre şerpuirile străzii, cotloanele muntelui şi barajele antilavă) nutrite din prea plinul industriei turismului te invită cu tot felul de produse ale locului, pe care, de altfel, le găseşti cu jumătate de preţ la poala muntelui. Am numărat, pe platoul Etna nord, peste 30 de mici magazine ce vând toată gama de brice, ace şi carice, unul mai puţin folositor decât altul, dar toate apte să ţină locul de ştampilă pe delegaţie: „am fost pe Etna”. Ei bine, am fost. Şi ce am văzut? Nici vârful muntelui, din pricina norului, ploii şi ceţii, nici fum izvorând din cratere, fiindcă vulcanul era în repaos. Acum, când a început să se reverse, au şters-o imediat la vale toţi turiştii care, ca şi mine, voiau senzaţii tari. Cum o dai, bine nu-i! Am avut, totuşi, parte de ceva emoţii, flăcări şi spaimă: după o coborâre pe verticala a doi kilometri, frânele autocarului au luat foc şi lăsăm în urmă o trâmbă de fum ca la Cap Canaveral. Fireşte, femeile au început să ţipe, ţâşnind afară din maşină. Imperturbabil, şoferul scoate, din compartimentul de bagaje, ditamai canistra cu apă (semn de prevedere; cu siguranţă, i se mai întâmplase), o toarnă peste ferodourile înroşite şi asta a fost tot. Am urcat pe Etna ca să vedem flăcări şi fum... ţâşnind din roţile autocarului!