Mircea Radu IACOBAN

Cărţi cu amintiri din teatru s-au scris şi se vor mai scrie. Cea pe care o semnează acum regizorul Bogdan Ulmu se detaşează net, ieşind vitejeşte din pluton prin invitaţia adresată cititorului de a se implica într-un demers în care amintirea rămâne punct de plecare al unei construcţii ludice întemeiată de imaginaţie şi creativitate. Aflăm, din carte, că Teatrul din Bacău adăpostea lilieci, autorul amintindu-şi că „i-a zburat unul pe lângă tâmplă”, iar actorul X l-a prins cu plasa de fluturi a Luluţei din „Chiriţa”. Am cercetat repertoriul Teatrului din Bacău: decenii de-a rândul nu s-a jucat „Chiriţa în provincie” decât la Teatrul de păpuşi, deci n-avea cum exista plasa de prins fluturi a Luluţei. Sau: actorul B., „cel mai mare recitator român”, a susţinut 45 de minute un one man show la Brăila. „Sala era în delir. Zeci de căscaţi au pierdut trenul fiindcă maestrul nu-şi terminase recitalul”. O fi fost sala în delir, dar „zeci de căscaţi” din public să piardă trenul (care tren, de ce tren?) s-o creadă... Ulmu. De fapt, nici el nu crede, drept pentru care ne propune o continuare posibilă într-un registru suprarealist, astfel devenind, din simplu povestitor, autor în toată regula de proză... realist-fantastică (probabil că asta şi vrea să sugereze mottoul cărţii: „Si non e vero...”). Nu-i „vero” până la capăt, da-i veridic barem punctul de pornire, după care autorul trebuie lăsat să propună evoluţii cât de cât plauzibile în teritoriul exagerării conştiente. Şi ăsta-i chiar farmecul cărţii: un condei alert şi decomplexat navighează dezinvolt prin lumea unui „a fost odată” văzut din două unghiuri: cel al scenei şi cel... al bodegii. De unde şi raportarea ce se poate face la foarte cunoscuta carte tradusă de Emil Iordache, „Călătorie de la Moscova la Petuşki”, imaginată de Erofeev, numai că acolo se bea cu încrâncenare rusească de suflet sfâşiat, pe când la Ulmu, cu un soi de „carpe diem” mioritic, aparent benign şi înţeles ca o componentă obligatorie a boemiei. Care boemie ar avea „o glazură hazoasă & frivolă, hedonistă & bahică, dar străfundurile ei nu-s deloc vesele”.

Nici această carte a unui ludic până-n măduva oaselor nu dă pe dinafară de prea multă veselie; dimpotrivă, poveştile ratării ocupă ditamai postata de text, iar urma de vaiet strecurată în creionarea portretelor celor ce nu mai sunt dezvăluie sentimentalul care, conform propriei declaraţii, lăcrimează când se intonează imnul naţional. Bogdan Ulmu, doctor în teatrologie şi profesor universitar, este, înainte de toate, un ubicuu cum rar s-a văzut. Amintirile din teatru stivuite în această carte provin din experienţe fie regizorale, fie de membru în diferite jurii, petrecute la Reşiţa, Timişoara, Ploieşti, Slănic-Moldova, Galaţi, Sibiu, Zalău, Constanţa, Baia Mare, Rm. Vâlcea, Bârlad, Petroşani, Caracal, Focşani, Botoşani, Urziceni, Cluj, Târgovişte, Chişinău, Buzău, Piatra Neamţ ş.m.a. Îl premerg articolele sale, publicate în mai toată presa culturală română, aşa că, motivat, a fost supranumit ITI – itinerantul.

Cartea înmănunchiază portrete (sobru, emoţionant şi exact cel al Elenei Deleanu) ale unor oameni de teatru – Carandino, Polixenia Karambi, Gh. Leahu, Vlad Mugur, Bebe Costinaş, revoluţionarul „autentic”, Bibanul (nu a citit zece cărţi, dar a ajuns rector!), Tiberiu Vornic (uimire: n-am ştiut că între 1944 şi 1948 a fost director general al Uzinelor Malaxa!), Sebi Ştefănescu ş.m.a. Pe Vancea, fostul director al Teatrului din Reşiţa, am sentimentul că-l cunosc personal, deşi nu l-am zărit niciodată. De ani şi ani, Ulmu îi imită formidabil vorbirea îngălată şi dezvăluie pustiul intelectual în care nefericitul a vieţuit, culmea, ca regizor, încât cine l-a cunoscut pe Ulmu neîndoielnic îl ştie şi pe Vancea. Tratat, în carte, cu omor (citiţi: umor) scuzabil, câtă vreme se pare că n-a prea auzit (aş!) de Caragiale.

Mecanismul constructiv care ordonează cartea se sprijină pe funcţia de „picior în prag” a conjuncţiei DAR, ce leagă părţi de propoziţie adversative (la Stanislavski funcţiona conjuncţia DACĂ). Textul se înşiruie într-un firesc paşnic al relatării, până când explodează pârdalnicul „dar”, după care ordinea, dacă nu se răstoarnă, oricum se încarcă cu irizări suprarealiste, invitându-te să continui... continuarea. Ulmu se declară gourmet şi nu gourmand, adept, deci, al mesei echilibrate estetic (deşi povesteşte cum a înfulecat kile de şoric la un abator...); ei bine, şi cartea este a unui gourmet al evocării, care ne îndeamnă, pe bună dreptate, după un necesarul „dar”, „să privim totul cu umor, că umorul salvează orice, oriunde, oricum”. Rezon!