Mircea Radu IACOBAN

Pe linia Tel Aviv-Haifa-Ako, trenurile se rânduiesc la intervale de circa jumătate de oră. Nu duc lipsă de pasageri mai ales din pricina ambuteiajelor de pe autostrăzi. La orele de vârf, cele trei benzi pe sens nu fac faţă şi se circulă bară la bară, cu 2-3 km/oră, pe lungi porţiuni sufocate de zeul automobil. Maşinile Poliţiei, practic, sunt neputincioase: prinse în capcana coloanei, înaintează şi ele cu câte 10-15 metri, după care, stop. Trenurile, moderne, confortabile, de viteză (ciudat: liniile nu-s electrificate) n-au vagoane de clasa I, ci doar porţiuni din garnitură cu locuri rezervate. Discutam animat, pe româneşte, cu un amic ce nu-l văzusem de 35 de ani. O jună însoţitoare, politicoasă, ne-a atras atenţia că vorbim prea tare şi s-ar putea să-i deranjăm pe ceilalţi călători. Coborâm vocile până la şoaptă. Sună mobilul meu, dau să răspund, dar apare acelaşi cerber cu fustă ce mă invită să ies la capătul vagonului: şi conversaţiile telefonice pot inoportuna. În celelalte vagoane nu-s interzise, dar aici, unde am plătit un supliment de rezervare, alte-s regulile. Măi, să fie! În InterRegiourile noastre, afli de la Focşani până la Buzău toate bucuriile şi tristeţile colegilor de compartiment, inclusiv cum merge sarcina Maricicăi şi dacă dimineaţă a avut scaun normal sau nu. Turuiala la mobil echivalează cu renunţarea voluntară la protejarea intimităţii, numai că şi a mea ar trebui să conteze – pur şi simplu nu vreau să ştiu cum trebuie răcită ciorba de salată, cum de-a picat Vasilică la proba de sală, cât de poltron este Manolache şi cum a scăpat Minodora de afte pe limbă. Probabil că în documentele ONU, printre drepturile omului s-ar cuveni aşezate şi dreptul la intimitate, şi cel la linişte. Ţin de civilizaţie.

*

Uit acasă, în ţară, cinci amărâte pastile, câte mi-ar mai fi trebuit pentru a respecta doza zilnică până la înapoiere. Ei, îmi zic, pentru a nu întrerupe tratamentul, va trebui să cutez un drum până la farmacie. Numai că azi e sâmbătă şi totu-i închis. Nu şi în cartierul arab (mai toate oraşele, în Israel, au cel puţin un cartier arab dotat cu moschee şi muezin). Da, farmacia este deschisă. Stau degeaba la coadă: n-am ştiut că trebuie luat un număr de ordine de la automatul amplasat la intrare; revin şi reiau aşteptarea de la capăt. Farmacista, o tânără pimpantă de naţionalitate arabă, mă ascultă atentă şi-mi dă dreptate: aşa-i, tratamentul nu trebuie întrerupt. Numai că n-are voie să dea nici un medicament, oricare ar fi acela, fără reţetă. Bine, dar... – încerc s-o conving, sunt turist străin, am nevoie de pârdalnicile tablete, de unde reţetă? Eventual, de la centrul medical (arab) din strada cutare. Hai, deci, la doctor. Incintă curată, elegantă, nichelată, luminoasă. Parcă şi personalul ar fi din inox: halate scrobite, machiaje impecabile, coafuri ţepene. Încerc să înşir, la Informaţii, povestea celor cinci pastile. Se zice că nu te mai descurci cu franceza nici în Franţa, darămite în Orient, iar în engleză, un cuvânt ştiu, trei nu, noroc de rusă, a treia limbă în Ţara Sfântă. Am şi alt noroc: apare un medic tinerel care... a învăţat la Cluj. Bună ziua, zice, vă dau reţeta, da-i obligatorie internarea de o zi, fie şi formală. Se scuză că a început să uite româna. Cât se poate de motivat: şcoala, inclusiv liceul, a făcut-o în arabă, la Cluj a trebuit să înveţe româneşte, examenul de atestare l-a dat în engleză şi acum trebuie să vorbească ivrit. Scurtez: mi-a dat reţeta. Cele cinci pastile au costat 6 şekeli (un euro şi ceva). Consultaţia: 100 de euro. Dincolo de hazul negru al poveştii se insinuează întrebarea dacă-i bine aşa, sau mai corect e la noi, unde poţi lua medicamente cu găleata când şi cum pofteşti?

*

Am voiajat toamna asta peste Mediterana cu avioane româneşti. N-am avut mari aşteptări vizavi de calitatea serviciului la bord în cazul companiei Blue Air: firmă privată, personal, poate, tracasat, profesionalism subţire. Stewardese mofluze la zborul spre Sicilia, care pur şi simplu se răţoiau la pasageri. Toată prestaţia, de la instructajul de salvare până la paharul cu cafea, s-a derulat într-un sictir de ITB. Mă aşteptam la cu totul altceva în cazul companiei Tarom. Aş! Trei ore la dus, trei la întors pe ruta Iaşi-Tel Aviv, nici o urmă de zâmbet amabil, fie cât de forţat şi nesincer. Aceeaşi amărâtă tartină cu caşcaval pe post de mic dejun – poate n-or fi bani, compania e-n pierdere, dar zâmbetul şi amabilitatea ce costă?