Mircea Radu IACOBAN

Gata, vine iarna, vin facturile umflate, vin gerurile, cearta pe deszăpeziri, trenurile anulate şi cătunele înecate în nămeţi. La marile îngrijorări pricinuite de neliniştea Europei şi de absurdul război nedeclarat ce a îndoliat Franţa, întunecând cerul continentului, adăugăm lumeasca noastră teamă de ger, viscol, ceaţă, polei, omăt. În copilărie, nu ştiu de ce, iarna-mi plăcea. Cum n-aveam patine adevărate (la trei ani după război şi doi după secetă, nici nu ştiam cum arată!), ne confecţionam substitute din fag, legate cu sfoară de ghete. Care ghete, scâlciate, răspingelite şi cu blacheuri zdravene, de tropăiam pe uliţe ca soldaţii, nu puteau susţine ca lumea improvizaţia meşteşugărească – da’ tot ne agăţam de amărâtul autobuz Iţcani-Suceava şi „ne trăgeam” chiuind până ce dădeam peste câte-o balegă bocnă şi-ncasam trânta de rigoare.

Ciudat, dar dacă închid ochii, mai degrabă revăd iernile copilăriei decât verile, petrecute mai toată vremea în lunca Sucevei. Păşteam vaca (o chema Vica) şi dădeam cu cosaşi la clean (băţ de alun, cârlig din bold îndoit, „gută” din papiotele mamei). Apa Sucevei avea belşug de peşte. Taică-meu m-a învăţat să prind cleni şi mrene cu mâna, pe sub pietroaie, scotocind „vetrele” de sub maluri; o făceam amândoi cu spor, până când am dat peste o lighioană ce-o tot scoteam şi nu se mai termina. Era un biet Natrix-natrix, inocentul şarpe de casă; a băgat destulă spaimă în amândoi cât să ne lăsăm, o vreme, de cotrobăit prin taina cotloanelor întunecate.

Am întors-o pe pescuit noaptea, cu lampa de carbid şi furculiţa-trident. Nu păzea nimeni pe atunci râurile, malurile, ideea de braconaj încă nu prinsese cheag; văd şi-acum luminiţele care, în faptul nopţii, dansau peste apa neagră şi misterioasă…

Când „se dădea” marmeladă, era sărbătoare. Bomboanele, un soi de pietricele-dropsuri, au apărut o vreme, după care „s-au strâns”: venea Festivalul Mondial al Tineretului şi calica Republică Română trebuia să facă faţă cu zaharicale puhoiului de oaspeţi veniţi de pretutindeni, inclusiv din lumea în care bomboanele şi copilăria au fost una totdeauna…

Până când nu ne-am mai putut apropia, noaptea, de râu: în lunca Sucevei a apărut imensul lagăr pentru deţinuţii politici aduşi să construiască rambleul noii căi ferate de sub Zamca. Trecerea interzisă! Mult se vorbeşte despre sinistra puşcărie din inima oraşului, dar lagărul cu trei rânduri de sârmă ghimpată a trecut în uitare. Pariez că firmele şi societăţile care şi-au construit fosforescentele sedii în luncă habar n-au că, acolo, fiecare metru pătrat e stropit cu suferinţă şi sânge…

Printre imaginile disparate încrustate aleatoriu pe retina copilăriei revăd şi strălucirea cutiuţelor cu gemuri fine şi dulceţuri – ajutor american. Picătură în ocean! Mai bine n-ar fi fost: o cutie argintie de 50 g o dată, a doua, niciodată – abia te făcea să înţelegi că-n sufrageria lumii există şi altceva decât cartofii prăjiţi şi „chişleagul” mamei (văd şi-acum oalele rânduite în „zămnic”, acoperite cu foi din „Scânteia” şi puse ceremonios pe masă de trei ori pe săptămână, marţea, vinerea şi duminica.)

În clasa I, zgâriam literele pe tăbliţe de ardezie; caietele şi cerneala aveau să apară mult mai târziu. Ghiozdan n-am avut niciodată, doar o veche servietă a tatei, pe care elevii mai mari mi-o azvârleau de la unul la altul, până cădeau în colb cele două felii de pâine neagră unse cu untură…

Când a murit Stalin şi au început să urle sirenele locomotivelor, am fost sigur că pământul n-o să se mai învârtă, păsăretul n-o să mai zboare, tot şi toate s-or stinge, vestind sfârşitul lumii. La alegerile din 1946 (aveam 6 ani) am primit de la frizerul Simcălă cea dintâi însărcinare politică: mi-a pus în braţe un teanc de manifeste şi m-a trimis să le împrăştii la mitingul din parcul gării. Văd şi acum scheletul sinistru postat pe hârtia roz-gălbuie: era menit să înfăţişeze starea mizerabilă a sănătăţii românilor în odiosul regim burghezo-moşieresc. În antiteză, graficul alăturat (ştiam să citesc; mama, învăţătoare, a ţinut să mă alfabetizeze de pe la patru-cinci ani) sugera cât se poate de elocvent marile realizări ale Republicii în domeniul sănătăţii. Un fochist mustăcios (avea să fie repede arestat) a pus brutal capăt incursiunii mele propagandistice risipind în vânt pachetul de manifeste: ”Mă, Ţâcă, nu vezi ce hârtie groasă, nu-i bună nici la ţigări”…