Mircea Radu IACOBAN

Discuţiile privind votul prin corespondenţă readuc în actualitate chestiunea diasporei, iar pe internet circulă un document ultimativ intitulat „Vreţi votul nostru (n.n.: al diasporei)? Acestea sunt condiţiile”. Încheierea nu lasă loc nici unei fărâme de îngăduinţă: „Voi vota cu cel care ştie să răspundă aşteptărilor mele”.  De unde se vede că nu prea-i de glumit cu diaspora, care, de departe, a şi izbutit odată să influenţeze determinant votul; va avea aceeaşi pondere în alegerile viitoare? Ia să vedem condiţiile. Unele-s salutare, altele, de-a dreptul draconice, altele exced de departe legislaţia ţărilor în care-s cetăţenii români auto-exilaţi. Să le luăm pe rând. Prima: „respectarea referendumului din 2009 şi reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300”. Rezon. A doua: „imprescriptibilitatea infracţiunilor de furt din bani publici comise de demnitari”. De ce numai de demnitari? Rămâne de discutat. Trei: „demnitarii şi familiile lor să îşi asume obligaţia de a folosi doar sistemul public de sănătate”. Da, n-ar fi rău. Constituţional, o fi? Patru: „Copiii/nepoţii demnitarilor vor învăţa doar în sistemul public de învăţământ de stat”. Aceeaşi întrebare: Constituţia. Cinci: „orice pedeapsă primeşte un demnitar pentru infracţiuni comise în timpul mandatului să fie dublată”. Și dacă trece strada pe roşu? Șase: „averea demnitarilor şi a rudelor care nu poate fi justificată să fie confiscată”. De ce numai a lor? Orice avere nejustificată s-ar cuveni la fel tratată. Șapte: „parlamentarii care n-au iniţiat nici o lege pe toată perioada mandatului să restituie 50% din sumele primite ca îndemnizaţie”. Adică, parlamentarul este o maşină de inventat legi şi-atât? Fals şi păgubos: sunt ţări care nu-şi schimbă legile de secole, şi adoptă câte un nou act normativ pe trimestru. Este bizară concepţia potrivit căreia prestaţia parlamentarului trebuie apreciată cantitativ, după numărul legilor propuse. Opt: „interzicerea totală a traseismului politic”. De acord, dar e de văzut cum se pune chestiunea şi în alte ţări europene. 12 (mai sar, din lipsă de spaţiu): „Cheltuielile Parlamentului să fie reduse cu 50%”. N-ar fi rău, dar de ce nu cu 52%? Ori 46%? Arbitrariul nu dă bine în astfel de discuţii revendicative. 13: „Produsele/serviciile din instituţiile de stat să fie în proporţie de 70% produse în România.”  Nu-i clar: care instituţii? Spitalele? Școlile? Teatrele? Și care produse, becurile, detergenţii? Fericită ar fi ziua în care barem produsele alimentare din marile magazine să fie 70% româneşti. Dar... 14: „Reintroducerea pedepsei cu moartea”. Hai să fim serioşi, nici nu mai comentăm. 15: „Înăsprirea pedepselor din Codul rutier”. Întrebare: cât, ba chiar şi de ce. 15: „Puşcăriaşii să muncească pentru cazare, mâncare şi îngrijire medicală”. Absolut de acord, numai că ar trebui să avem un sistem penitenciar capabil, ca dotare, să asigure aşa ceva. N-avem. 17: „Castrarea pedofililor şi violatorilor”.  Unde se mai aplică, în afară de Iran?  22: „Interzicerea vânzării pământului agricol românesc către străini”. N-ar fi rău, dar cu directivele europene, ce facem? 24: „În procesele câştigate la CEDO, daunele să fie plătite de către judecătorii care au dat sentinţele”. Și nu s-ar goli judecătoriile de magistraţi? 27: „Înlocuirea prin lege a denumirii de rrom (parcă ar mai scrie cineva cu doi r!) cu denumirea de ţigan”. Vom publica şi noi un articol de susţinere a acestei idei. De altfel, s-a ajuns la o  rezolvare tacită, revenindu-se aproape unanim la apelativul internaţional tradiţional şi deloc infamant „ţigan”. 28: „Deschiderea unui proces împotriva tuturor guvernanţilor, a celor vinovaţi de distrugerea industriei.” Ehei! Prinde orbul, scoate-i ochii! 29: „Depolitizarea autorităţilor de reglementare şi control”. Atunci, de ce să mai lipească românul afişe? 31: „Catedrala Neamului” să devină în totalitate şcoală pentru copiii defavorizaţi, cămin pentru bătrânii fără ajutor şi spital social, administrarea şi costurile să fie în sarcina Bisericii”.  Păi, nu? O destinaţie similară ar putea primi şi întreg ansamblul Vaticanului, numai că diaspora română din Italia ezită să propună. 32: „Anularea subvenţiilor de la buget pentru cultele religioase” – ei bine, iată un subiect pe care îmi permit să nu-l comentez. Întrebarea întrebărilor: de ce ferma şi exigenta diaspora română s-a decis să se stabilească în ţări ce nu respectă nici jumătate din rigorile ce vrea să le impună patriei părăsite? Maximalismul revoluţionar n-a rodit niciodată decât în ograda utopiei, iar răsteala ultimativă nu ţine loc de logică. Punct.