Mircea Radu IACOBAN

Se golesc stadioanele. Până şi Steaua, care aduna oricând, la Bucureşti, barem 10.000-15.000 de spectatori, pare părăsită de fani. Motivaţia este încâlcită şi complicată, dar principala pricină nu poate fi alta decât spectacolul în sine şi calitatea jocului. Sunt sigur că Steaua îşi va perfecţiona fericit exprimarea în teren după ce Rădoi va absolvi şcoala de antrenori de la Chişinău. Acum e acolo, şi, conştiincios, ia notiţe la cursuri. Are de la cine învăţa, printre profesorii lui numărându-se Vladimir Jăpălău (a jucat futsal la echipa Aroma) şi Natalia Ceban (fostă mijlocaş într-o echipă feminină dintre Prut şi Nistru). Succes, finule! Nu ştiu cum va rezolva bacalaureatul (ce n-aş da să-i citesc teza despre „Moara cu noroc” ori să-l văd cum rezolvă o ecuaţie de gradul II!), dar cum în Basarabia acest demodat moft nu-i necesar, încep să mă-ntreb de ce noi rămânem sclavii prejudecăţii cu obligativitatea studiilor. Mari fotbalişti ai lumii, ajunşi apoi antrenori, s-au ivit din universul maidanului. Dobrin a driblat întâiaşi dată pe toloaca piteşteană, Gh. Constantin pe postata virană din obor, Balaci pe un tăpşan oltean.

L-aţi fi văzut pe „gâscan” ieşind din spuma odorizată şi decontaminată a unui centru de copii, unde orele de pregătire se-mpart între gramatică şi tururi de pistă? În astfel de arii protejate, vegheate pedagogic şi păstorite metodologic, se desăvârşesc deprinderi existente, nu se creează, în eprubetă, fotbalişti. Puştiul trebuie să simtă adevăratul gust al mingii făr-de constrângeri, oricât de bine intenţionate. Când, în anii ’50, s-a înfiinţat Şcoala de literatură, Sadoveanu a avut curajul să spună că „de aici vor ieşi scriitori doar cei care au intrat scriitori”. La fel stau lucrurile şi cu centrele de copii, câte şi pe unde or mai fi: ies de acolo fotbalişti cei care au intrat fotbalişti. Pe vremuri, rezolvarea s-a impus de la sine: maidanul.

Probabil că hiperesteţii din lumea sportului universitar sunt de părere că miuţa de toloacă ţine de copilăria fotbalului, că reprezintă un moment revolut, pe undeva jenant, de ascuns în CV, şi că viitorul fenomenului îl asigură organizarea şcolărească şi înscrierea riguroasă într-un program-cadru menit să producă pe bandă rulantă serii după serii de tinere talente cât mai repede utilizabile – adică, vandabile. Funcţionează şi prejudecăţile. „A bate maidanul”, spune dicţionarul, înseamnă „a pierde vremea, a hoinări, a vagabonda”. „A ieşi la maidan” poartă conotaţii şi mai neplăcute: „a te face cunoscut în lumea interlopă”. Incomode sunt şi categorisirile „educaţie de maidan” ori „purtare de maidan”. De unde se vede că, răsădit în limba română, turcescul „meydan” şi-a păstrat mai degrabă sensul peiorativ – deşi-i posibilă şi o alunecare semantică proprie numai limbii noastre, unde, repede şi definitiv, l-am împerecheat pe „meydan” cu „haymana”. Nu întâmplător, în Dicţionarul de rime al lui Topârceanu, maidan rimează cu golan!

În copilărie, ţâşneam din casă îndată ce se ivea o clipă liberă şi, pe maidan, împreună cu liota de ţânci desculţi, am fi bătut mingea de cârpă până dimineaţă, dacă nu veneau mamele să ne „repatrieze” cu jordia. Azi, puştiul bucşit de engleză, pian, algebră, computereală, vitamine şi bunătăţuri ar trebui să-şi ia rucsacul cu echipament, să se urce în maşina babacului şi să ajungă la fix în faţa intrării terenului de antrenament. Antrenament, nu joacă, destindere, copilărire. Ceea ce mă face să cred că o mulţime de foşti viitori performeri au trecut pe lângă remarcabile cariere în fotbalul autohton (şi nu numai) tocmai din pricina dispariţiei maidanului din orice cotlon urban. Am scăpat de maidane, uitând că microclimatul performanţei sportive, mai ales în fotbal, l-a condiţionat totdeauna existenţa neînsemnatelor petice de colb şi troscot.

Şi ce facem? Dărâmăm blocurile, demolăm vilele şi reînviem maidanele? Mai simplă, mai ieftină şi mai eficientă mi s-ar părea amenajarea unor terenuri nepretenţioase, eventual chiar pe locul unora dintre acele ciudate îngrămădiri de cuburi, paralelipipede şi scrânciobe numite „locuri de joacă”. Decât atâta aparatură, mereu ştirbă şi nefuncţională, mai bine lăsăm locul gol, în aşteptarea fotbaliştilor cu ghiozdane, care nu vor întârzia să ocupe suveran postata oferită. Dacă le spunem „miniterenuri”, dispare şi conotaţia jenantă cu hulitul „maidan”. E-o propunere, nu dau cu parul.