Mircea Radu IACOBAN

Dificil să discuţi despre fericire: termenul în sine este săpat la rădăcină de lălăielile muzicii uşoare, unde rimează banal, până la saturaţie, cu „iubire”, iar standardele diferă flagrant de la individ la individ: unu-i fericit când înfulecă cinci mici, altul vrea castele în Spania. Starea mentală de bine, intensă şi deplină, fie că „o vedem şi nu e”, fie invers (Dostoievski: „Un om este nefericit fiindcă nu ştie că este fericit”), rămâne supusă atâtor determinări inefabile şi fluctuaţii de bioritm, încât mai cinstit s-ar vorbi despre mulţumire şi-atât: barem poate fi aşezată în relaţie decentă cu senzaţii şi situaţii definibile.  

                                 *

Pe malul bălţii, vizita neplăcută a paznicului de iaz: de regulă vine cu reproşuri – prea multe lansete, peşti subdimensionaţi în juvelnic, dăm unde nu se cuvine şi aşa mai departe. De astă dată-i bine dispus: nu refuză o gură de votcă, apoi pe a doua. Și prinde chef de vorbă: pare, dacă nu fericit, barem cât se poate de mulţumit: „Dom’le, n-am probleme. Slujbă am (arată către bâtă), cu carte de muncă, leafă minimă, da’ o iei, n-o dai. La fabrică treceam de zece milioane, e drept, impozabili, aşa că tot pe-acolo-i. După ce s-a-nchis fabrica... vedeţi că trage la lanseta roşie... am avut noroc cu şefu’ de-aici, suntem un fel de rude... Problema mare e cu ăla mic: toamna ce vine intră-ntr-a-ntâia. Acuma, îl iau cu mine – e-acolo, doarme-n căruţă... trage la aia albastră... A, nevastă-mea. E-n Italia, trimite euro. E cu fiică-sa, fata-i bine, mi-a spus că dansează la un club din ăsta, particular. Cu mă-sa nu prea ştiu cum stă treaba. Naşu’ Vasile, care-i tot pe-acolo, cică ar fi scos-o zilele trecute de la Poliţie pe barba lui. Ce să fi fost? Nataliţa nu fură, că-i cu frica lui Dumnezeu. Doar n-o fi ajuns, ca să zic aşa... cum să spun... mai bine tac (caută sprijin în privirile noastre) I-l oferim cu generozitate: „Ei, cum aşa, fii serios, nici nu poate fi vorba!” „E de asta, babisitereasă. Sănătoasă este, frumuşică este, s-o ţină Domnul în putere şi să se-ntoarcă acasă cu ceva bani, că nu mai merge să dormim patru într-o cămăruţă şi trebuie dat avansul la chirpici... trage la aia roşie.”

                                  *

Și starea de mulţumire este relativă – vezi pilda cu scoaterea caprei din casă. Nu odată, izvorăşte dintr-o comparaţie: eu, faţă de restul lumii. Din acest unghi examinată chestiunea, parlamentarii români sunt cei mai fericiţi întru legislatură, amin. Iată, în Suedia, statul nu le plăteşte parlamentarilor cazarea. Le oferă doar, cu chirie, o garsonieră proprietate de stat, cu bucătăria în comun. Demnitarii nu au secretare, consilieri, birou parlamentar, maşină de serviciu, şofer. Premierul nu dispune de personal de servire, şi, dacă-i burlac, îşi calcă singur cămăşile şi-şi spală singur rufele. Consilierii nu sunt salariaţi. Nu există indemnizaţii speciale. Călătoriile deputaţilor cu avionul sunt decontate la clasa turist şi trebuiesc aprobate şi rezervate doar la Agenţia din cadrul Parlamentului. Nu s-au solicitat, deocamdată, deplasări în Vanuatu, nici în Micronezia. Demnitarul nu are nici un fel de imunitate în faţa legii. Vice-premiera Mona Sahlin, lider al opoziţiei şi al Partidului Social-Democrat suedez, a cumpărat o ciocolată, plătită, din simplă comoditate, între alte cheltuieli „de lucru”, cu cardul guvernamental. Mai mult şi mai grav: a achitat cu întârziere 19 bilete de parcare. Drept pentru care a trebuit imediat să demisioneze. În Suedia, fiecare cetăţean are dreptul să verifice cheltuielile politicienilor, actele contabile emise de guvern, şi să verifice declaraţiile de impozitare. Cu toate aceste restricţii, în topul 2013 al „celor mai fericite ţări”, Suedia figurează pe locul 5, în timp ce Marea Britanie ocupă poziţia 22. De unde se vede cât de relativă este diagnosticarea şi gradarea stării de fericire, comparaţiile mai degrabă derutând... Întreb doar aşa, din simplă curiozitate: noi, pe ce loc om fi?

                                 *

Întâlnire cu foştii colegi de şcoală. Fiecare îşi înfăţişează izbânzile familiale, ţinând să se fălească la cote internaţionale: fata mea este directoarea Institutului cultural de la... a mea e medic în Tailanda... feciorul e computerist în Canada... inginer în Germania... stomatolog în Spania... economist în Danemarca... Și toată lumea, dacă nu pare de tot fericită, afişează o mândră şi suficientă mulţumire...