Mircea Radu IACOBAN

A ostenit să mai stea dreaptă pasarela (de fapt, pasajul superior) de la Iţcani. Toate pe lumea asta îmbătrânesc şi, încet-încet, dau în primire. O să fie dreasă – măcar şi-a făcut atâţia ani treaba, nu ca autostrăzile care se prăbuşesc înainte de inaugurare. Ne-am obişnuit cu pasarela în peisaj, zici că-i din totdeauna acolo; chiar dacă încă nu s-a găsit o rezolvare acceptabilă pentru accesul în direcţia Burdujeni, nu-i de închipuit drumul către Rădăuţi şi Ucraina fără traversarea aeriană de la Iţcani. Şi totuşi, nu se arcuieşte de cine ştie când peste linia ferată; cum era... când nu era? A luat locul unei bariere ca toate barierele: o bârnă lungă de lemn, dungată roş-alb, pe care o cobora acarul cu manivela. Şi când apuca să fie lăsată, uitată rămânea.

În vremea aceea CFR presta sumedenie de servicii cu mărfuri „vagonabile”, iar la Iţcani se recompuneau garniturile în conformitate cu evantaiul destinaţiilor. Locomotiva de manevră trăgea trenul până făcea „marcă”, şi-l împingea înapoi trecând vagoanele prin filtrul macazurilor. Aşa a apărut, la CFR, meseria „scriitorului de vagoane” ce colinda liniile, nota seriile, le confrunta cu „scrisoarea de trăsură” şi construia noul tren, născut din făptura celui abia sosit. Operaţiunea, înceată şi greoaie, dura enorm. Camioane şi maşini mici erau puţine în anii ’50, aşa că rar vedeai câte un şofer exasperat, iar căruţaşii se obişnuiseră, aşa că-şi desfăceau traistele cu brânză şi ceapă roşie, începea să adie mireasmă dulceagă de samagoncă şi se scoteau la vânzare niscaiva găini, raţe, ouă, slănină – era „piaţa de la barieră” care funcţiona fără greş iarnă-vară în acompaniamentul şuieratului locomotivei: odată pentru înainte, de două ori înapoi, de trei ori oprire.

Are o poveste interesantă bătrâna maşină cu aburi construită în Germania acum mai bine de un veac. Purta numărul 140.221 şi era cap de serie, aşa că n-a avut parte de modificările constructive ale suratelor mai tinerele. Rămăsese stigmatizată de coşul ca o mânătarcă, cum îl mai aveau doar mocăniţele forestiere şi, intrând pe site-ul nostalgicilor tracţiunii cu aburi, am aflat postată poza cenuşăresei 140.221, dimpreună cu întrebarea „cine poate da relaţii despre această locomotivă ciudată?” Iaca, relaţii: făcea serviciul de manevră, în anii ’50, în dreptul barierei semipermanente Iţcani. Probabil s-a mistuit demult în vreun furnal hrănit cu fier vechi, fără a fi avut parte vreodată de slobozire la drum lung şi liber... Şi cum lungile popasuri la barieră adunau lume şi de-o parte, şi de cealaltă, geografia economică a comunei Iţcani şi-a reconfigurat centrul.

Aşa cum barierele de corali atrag şi păstrează vietăţile oceanului, trecerea mereu obturată de la Iţcani aduna poporăni, stimula taifasul şi micul comerţ volant. Aici era postat căruciorul vânzătorului de îngheţată (adevărată măiestrie să dai senzaţia că umpli cornetul, când, de fapt, rămânea gol, gulerul de îngheţată revărsându-se înşelător peste margini...), aici se aciuau ţigăncile ce comercializau „bomboane agricole”, pe aici se învârtea, cu tejgheluţa de gât, „Nea Sugiuc”, producător de caramele şi jeleuri de mere-pere, tot de el „desfăcute pe piaţă” (s-a numărat printre primii „industriaşi” victime ale noului regim: nu l-a doborât naţionalizarea din ’48, dar i-a închis afacerea Festivalul Mondial al Tineretului, care a rechiziţionat tot zahărul din România).

Acolo era Agora Iţcanilor, aici se discuta politică, aici au cuvântat, la alegerile din ’46, agitatorii, şi tot aici, dintr-un difuzor-oală plasat în vârf de stâlp, răsuna dimineaţa articolul de fond din „Scânteia”, citit la Staţia locală de radioficare... La barieră era şi staţia autobuzului de Suceava, un soi de struţo-cămilă pătrăţoasă, galbenă şi hrentuită, de care, iarna, ne agăţam cu patinele de lemn (nici n-am văzut, în copilărie, patine adevărate decât în filme...) şi voiajam bine-mersi până ce dădeam peste vreo balegă îngheţată – amin călătorie gratuită! Bătrânii istoriseau că, tot printre cele două bariere, trecea cândva şi trenul care urca pe streck până în centrul Sucevei. Au mai rămas, pe malurile râului copilăriei, ruinele celor două capete de pod. Cine să mai ştie că pe acolo trecea trenul, cine să mai ştie că, pe vremea mea, frizerul Simcălă începea să-l tundă loco-căruţă pe nea cutare de-o parte a barierei şi să-l termine de partea cealaltă – în fericitul caz în care semipermanenta se deschidea înaintea scurgerii jumătăţii de ceas... Că de n-ar fi (fost), nu s-ar povesti.