Mircea Radu IACOBAN

Zilele trecute, Amnesty International a lansat, în chenar negru, un apel publicitar întins pe o pagină întreagă din „Le Monde” (nr. 212992), îndemând deputaţii să voteze împotriva unei legi care „ameninţă drepturi fundamentale: respectul vieţii private şi libertăţile de exprimare a milioane de cetăţeni”. Legea ar urma să permită, în numele luptei împotriva terorismului, autorizarea unei largi supravegheri electronice „de masă”. În fapt, susţin cei de la Amnesty, actul normativ ar sluji spionajului economic şi diplomatic, ar săpa la rădăcina profesiei de ziarist, ar dăuna apărării drepturilor omului şi ar jugula mişcările sociale contestatare. De-ar fi trăit experienţa românilor, cărora jumătate de veac li s-au urmărit în voia cea bună convorbirile telefonice şi, în general, discuţiile private, opinia publică din hexagon ar fi fost, probabil, mai puţin scandalizată; la noi, interceptările păreau a fi un „drept al stăpânirii”, incontestabil, chiar... firesc.

Cine parcurge cu atenţie sumedenia de cărţi în care-s publicate acte de acuzare din procesele politice dejist-ceauşiste observă că mai nicăieri nu se invocă, în rechizitoriu, dovada furnizată de (acum astfel numitele) „stenograme”. Nu fiindcă n-ar fi existat, ci pentru că interceptările n-aveau barem formal cuvenita aprobare judecătorească. Cine şi de ce s-o ceară? Scrumierele Philipps şi telefoanele supravegheate rămâneau hotărâtoare pentru „politica de cadre”, pentru testarea loialităţii, pentru demararea anchetelor de poliţie politică şi, rare ori, juca oarece rol în cauzele penale. Telefonomania contemporanilor noştri, care conversează şi de pe scaunul closetului, aduce în scenă şi alţi actanţi, fiindcă nu numai „organele” sunt azi capabile să intercepteze, ci şi „curioşi” din zona businessului, a cercetării ştiinţifice, a armatei, a diplomaţiei, ba chiar şi a sportului – ca să nu mai vorbim despre traficul de droguri, terorişti şi terorism.

Totuşi, supravegherea „în masă” nu pare a-i afecta pe români („Iaca, na! Boii de la bicicletă!”). După istovirea tsunamiului DNA, cantitatea de informaţie obţinută prin interceptări se va diminua – nu numaidecât ca urmare a „potolirii” infractorilor, cât a adoptării mijloacelor de protecţie şi sofisticării preventive a comunicării de orice tip.

Pe alte meridiane, alarma s-a dat demult. În Congresul american s-a cerut şi s-a obţinut stoparea programului TIA („Total information awareness”) imaginat de contraamiralul Pointdexter. Se pare, însă, că-i doar o trecere în spatele cortinei, TIA continuând să funcţioneze fragmentat, sub supravegherea Agenţiei Naţionale de Securitate. Mai ales după 11 septembrie, vocile contestatare s-au mai potolit. Va trebui, oare, să considerăm supravegherea electronică totală un rău necesar? Ziaristul american Shane Harris a studiat chestiunea la faţa locului, în micul stat Singapore, al cărui guvern a pus în aplicare programul RHAS „de evaluare a riscului şi de scanare a orizontului”. Ca şi TIA, RHAS culege „toate tipurile de date electronice – e-mailuri, apeluri telefonice, căutări pe internet, rezervări de bilete de avion, rezervări la hoteluri, tranzacţii cu cardul de credit, buletine medicale - şi apoi, pe baza unor scenarii predeterminate”, caută şi interpretează semnăturile electronice pe care posibilii terorişti le-au lăsat în spaţiul de date. Altfel spus, caută acul în carul cu fân! Nu ştiu cât au izbutit americanii, dar singaporezii consideră că l-au găsit, fie şi prea târziu. De pildă: mica insulă a avut de înfruntat teribilul flagel STARS; în 2003, virusul a devastat ţara. Maladia a răspândit-o o singură pacientă; dacă RHAS ar fi funcţionat atunci, datele culese permiteau identificarea punctului de plecare al celor 283 de infectări. E-o victorie a-posteriori, care, însă, demonstrează că utilizarea sistemului poate fi net profitabilă. „Oficialii care derulează astăzi RHAS păstrează tăcerea în privinţa a ceea ce monitorizează, deşi afirmă că o porţiune semnificativă a articolelor din baza de date provine din informaţii disponibile public, inclusiv ştiri din mass-media, postări pe bloguri, actualizări pe Facebook şi mesaje de pe Twitter”. Cetăţenii statului Singapore ştiu că le este urmărită cea mai mică mişcare, dar acceptă, înainte de orice din aversiunea lor faţă de risc şi de eventualitatea pierderii celor 50 de ani de creştere economică fără precedent.

Noi ne-am împăcat demult cu gândul pierderii celor 50 de ani pur şi simplu neantizaţi. Ce vor face francezii? Vor accepta monitorizarea fără limite? Greu de crezut. Americanii tac şi fac. Românii, deocamdată, nu-şi prea pun problema...