Mircea Radu IACOBAN

De necrezut: săptămâna trecută mă aflam la Messina, ultima zi petrecută în Sicilia răsfăţându-ne cu soare, mare, plajă. Şi iată că Messina este scăldată în jale: pe internet se perindă unul după celălalt clipurile agenţiilor de ştiri – 35 de morţi, oraşul devastat. Ca, de altfel, întreaga coastă de est a insulei! Îi invidiam pe turiştii sosiţi cu avionul ce urma să ne „repatrieze”: norocoşii au parte de vreme bună, nu ca noi... Dincolo de faptul că a plouat mocăneşte tot timpul, cu cerul aproape, de n-am putut vedea, la ascensiunea pe vulcanul Etna, nici zece metri în jur, a trebuit să înfruntăm, la Taormina, o adevărată rupere de nori. Dar, în afara unei poticniri de un ceas pe autostrada A18 (căzuseră stânci şi arbori dezrădăcinaţi) alte inconveniente n-au fost. Aproape zilnic erau programate excursii în alte zone; cum ieşeam din perimetrul Taorminei, dispăreau şi norii. Spre a reapare, obligatoriu, la întoarcere. S-a anulat excursia în Malta, catamaranul suspendându-şi cursele: valuri, hulă. La Palermo, soare. Cozi la toate obiectivele turistice şi se aud toate limbile pământului – inclusiv rusa.

Marea majoritate a vechilor edificii, unele din secolul IX, sunt ctitorii ce poartă marca artei arabe. Alţi arabi decât emigranţii care tot mai acostează azi în Sicilia; strămoşii lor or fi cei care au transformat în moschee catedrala construită de arhiepiscopul Offamilio încă în 1185. Normanzii au redat creştinătăţii monumentalul edificiu; dacă ar funcţiona şi-n Sicilia o lege a retrocedărilor, multe cruci de pe turnuri ar fi înlocuite de semilune...

Dar cum nu propun cititorului însemnări de călătorie, revin la drama Siciliei, nu înainte de a menţiona, la Palermo, bustul lui Bălcescu („Donat de Republica Populară Romînă”...) aşezat alături de statuia prietenului său Garibaldi. Ca şi placa memorială amplasată în 1952 de emigranţi români în catacombele capucinilor. De ce acolo? Nu se cunoaşte mormântul lui Bălcescu, dar nici nu-i de crezut că trupul mumificat al paşoptistului s-ar afla printre cele 8.000 de „exponate” din sinistrele galerii, unde aveau acces, după moarte, doar cei înstăriţi. Bălcescu a fost dus, probabil, la groapa săracilor. În Wikipedia se spune „a fost depus în galeria capucinilor, unde i se poate vede şi astăzi trupul, cu inscripţia N. Bălcescu, prim-ministru al Valahiei” – ceea ce-i o bizară minciună. În 1957, antropologul Rişcuţia a cercetat aici mii de schelete: nici urmă de Bălcescu. (Am iscat, în autocar, un scurt „remember” Bălcescu. Vârstnicii şi-au amintit de bancnota albastră de 100 de lei, tinerii, nici de atât...)

Revin la Messina, unde, la mai puţin de o săptămână după ce trecusem prin oraşul „care era pe când Roma nu era decât un sat”, oraşul pare desfigurat. La trecutele inundaţii, tot la Messina, funeraliile româncei Monica Bălăşcuţă, moartă sub dărâmăturile unui imobil pe când încerca să salveze o localnică de 71 de ani prinsă sub ruine, au fost onorate de prezenţa la ceremonie a prim-ministrul Berlusconi şi a preşedintele Senatului, Schifani. Slujba a oficiat-o preotul ortodox din Messina, Constantin Epure... Acum, aproape imposibil de stabilit o relaţie între fotografiile făcute mai ieri şi imaginile difuzate acum prin internet. Adevărat, remarcabilul „Cità d`Arte” dădea ceva semne de şubrezenie, multe balcoane fiind îmbrăcate în pânză neagră, protecţie împotriva căderilor de tencuială. Dar Messina este, sau, mai exact spus, era, un oraş în bună măsură strălucitor. Iată-ne fotografiaţi în faţa orologiului din turnul Domului, care, fix la 12, oferă un minispectacol mult gustat de turişti: ditamai leul de 4 metri, simbolizând forţa oraşului, sloboade câteva răgete înfricoşătoare, după care intră în scenă cocoşul, simbol al... inteligenţei. Urmează câteva scene religioase cu figurine supradimensionate; dacă n-ar fi vorba de venerabila vârstă a orologiului, ar putea plana şi-o anume bănuială de kitsch.

Acum, în cocheta piaţă au năboit torente aducătoare de mâl, crengi, pietre, gunoaie. Nămolul se întăreşte-cremene, trebuie spart cu târnăcopul. Zece dintre cele 35 de victime încă se crede că-s prinse în capcana mâlului şi-s căutate cu câini poliţişti - nici o speranţă de a fi aflate în viaţă. Gara Letojanni (localitatea este, pentru Taormina, precum Mamaia pentru Constanţa), de unde luam trenul spre Catania ori Messina (şi care m-a uimit, fiind... complet lipsită de personal: doar un automat pentru bilete şi-atât!), e troienită cu dune de aluviuni. Case complet dărâmate - şi asta într-o zonă care a avut crunt de suferit la cutremurul din 1908 ce a lăsat Messina mai distrusă decât avea să fie bombardata Dresda. Evident, sunt căutate cauzele nenorocirii. Presa vorbeşte despre „urbanizarea anarhică şi nerespectarea normelor de construire”, la care se adaugă defrişarea versanţilor pentru construirea sutelor de case de vacanţă. Prefectul Bertolasso a afirmat, în Parlament, că „Natura nu ucide. Omul este cauza deceselor înregistrate în această catastrofă naturală.” De luat aminte.