Mircea Radu IACOBAN

S-a terminat cu eroii pe câmpul de luptă! Americanii discută acum dacă şi cât de morale sunt isprăvile „armelor care, odată activate, pot selecta şi ataca ţinte fără vreo intervenţie a unui operator uman”. Oastea lui Ștefan... ehei! Răzeşul cu spadă este acum computerist ce stabileşte coordonatele punctului în care va detona încărcătura ucigaşă. Va fi decorat cel care a izbutit cea mai letală, mai ieftină şi mai rapidă combinaţie de taste. De altfel, de la Achile încoace, investiţia de curaj şi risc până la jertfă... s-a tot subţiat. Să vrei să mori pentru patrie... şi nu prea mai ai cum. (Să nu uităm că eroismul autentic presupune decizie conştient asumată, nu-i destul să calci peste o mină, ori să sari în aer cu transportorul blindat.) Dacă parcurgi lista eroilor ultimelor conflagraţii, apar îndoielile. Bietul Matrosov, care, zice-se, s-a aruncat peste ambrazura mitralierei vrăjmaşe spre a-i stăvili salvele ucigaşe, pare a fi o legendă bine întreţinută: nu cumva l-o fi nimerit glontele şi a căzut taman acolo? Stalin avea nevoie de eroi, iar cooperativa ce-i confecţiona din înalte raţiuni propagandistice funcţiona fără greş. N-aş zice că se cuvine dat credit total aserţiunii cinice potrivit căreia „un erou este un laş ghinionist”, dar, parcă, ascunde şi un grăunte de adevăr. Deocamdată, mai rămâne în preajma eroismului gestul fanaticului care se auto-distruge în atacurile sinucigaşe – ultim refugiu al combinaţiei conştient-inconştient, răsplătită iluzoriu cu gentileţea zecilor de fecioare ce-l aşteaptă supuse în viaţa de apoi. Pe măsură ce cultura (sper) va dezrădăcina paşnic fanatismul primitiv implicat în actul suicidar, o să dispară şi acest ultim refugiu al eroismului înţeles aiurea – eroism, totuşi... În mai toate oraşele româneşti poate fi aflată strada „erou Grigore Ioan”. Este cel care, la 1877, a smuls primul steag turcesc la Plevna. Aş! Mai întâi, că n-a fost un singur sergent Grigore Ioan, ci doi, fiecare cu steagul lui. Pe unul l-au inventat liberalii, pe celălalt, conservatorii. Grigore Ioan I este creaţia comandantului său de batalion, renumitul Candiano Popescu, cel cu „republica de la Ploieşti”. Avocat de meserie şi meşter într-ale demagogiei, Candiano a născocit un scenariu în care sergentul său s-a luptat din greu cu turcul, „i-a dat una în cap de i-a sărit fesul”, până la urmă izbutind să-i smulgă flamura verde. De fapt, Grigore I găsise steagul în glodul unui şanţ – dar aveam nevoie de eroi, şi iată-l pe norocos/nenorocosul sergent încâlcit într-un scenariu post-confecţionat: adversarii lui Candiano l-au înghesuit cu întrebări încuietoare, eroul s-a încurcat şi s-a contrazis, aşa că a apărut Grigore Ioan II. A fost o luptă lungă şi ridicolă în Parlamentul României, ce a izbutit să maculeze politicianist până şi amintirea jertfei miilor de oşteni români răpuşi sub zidurile Plevnei. Am cercetat în amănunt toată povestea, pentru a scrie piesa „Reduta şi şoarecii” (premiată de Academia Română, deci, ipoteza ce-o propun ar avea o anume validare) şi am constatat din presa vremii că, la Arsenal, au fost depuse două steaguri turceşti şi nu unul singur. Culmea întâmplării: şi pe cel de al doilea, să-i spunem, erou, îl chema tot Grigore Ioan – unul era moldovean, cel de al doilea apărut pe firmament, oltean. Întrebaţi „riveranii” (cum spun poliţiştii) de pe străzile Grigore Ioan cine-i cel cu numele căruia li s-a botezat strada, şi veţi constata că mai nimeni nu ştie cum devine cu bi-eroul de la 1877... Nu-i cu putinţă să mai avem parte, în războaiele veacului XXI, de acest tip de eroisme, autentice sau nu. Două-trei drone ar rezolva Plevna dintr-un raid, dar au apărut alte întrebări, fiindcă există un fond de aversiune instinctivă faţă de maşinile care decid cine trăieşte şi cine moare. O fi mai moral să înfigi baioneta până-n plăsele în pieptul inamicului decât să-l ucizi apăsând taste? Chestiunea se dezbate la ONU de o Comisie pudic intitulată „Convenţia privind anumite arme convenţionale”. Oricum, americanii se opun cu 2 la 1 (sondaj din 2013) acestui gen de război, cei mai vocali fiind militarii. Normal: dacă evoluţia tehnicii urmează cursul actual, devine tot mai inutilă şi majoritatea trupeţilor, şi a generalilor – le-ar mai rămâne, încet-încet, doar pasul de front, defilarea, ceremoniile aniversar-comemorativ şi... cam atât.

Dilema rămâne: vreau să mor pentru patrie. Cum s-o fac?