Mircea Radu IACOBAN

Pe vremea „cealaltă”, festivalurile de teatru erau nu numai un prilej de întâlnire şi confruntare în plan artistic, ci prilejuiau şi rezolvarea unor chestiuni, să le spun aşa, „administrative”. Desigur, era valabil pentru membrii juriului, nu şi pentru pălmaşii scenei. Fiecare teatru din provincie putea oferi câte ceva, funcţie de configuraţia industrial-agrară a zonei. Desigur, totul se plătea la leuţ, dar era vorba despre mărfuri aşa-zis „deficitare” ori de produse care mergeau direct la export şi nu ajungeau niciodată pe piaţa internă.

La Bârlad, eram duşi în mare secret la Fabrica de confecţii ce producea canadiene pentru... Canada. Ani de zile după aceea, recunoşteai de departe „juraţii”, purtători de canadiene moldave. La Galaţi, ni s-a organizat o vizită la... abator. Cam bizar să inviţi oameni de artă, creditaţi cu o anume sensibilitate, taman într-un loc în care-s măcelărite biete animale blajine, dar era „greu de carne” şi acolo se producea salam de Sibiu, nicăieri de aflat în costelivele Alimentare ornate din belşug cu sticle de oţet şi creveţi vietnamezi. La „preţ de producător”, ne-am ales cu câte un baton, păstrat, desigur, pentru noaptea anului nou.

În programul tuturor festivalurilor era menţinută o zi anume destinată achiziţiilor „cu fereală”, în urma cărora juraţii se alegeau cu câte o cămaşă produsă la Brăila pentru Marea Britanie, cu pantofi Guban la Timişoara ori, la Iaşi, cu câte o tăşulcă de pui congelaţi ce ajungeau fleaşcă la Bucureşti. Toate aceste expediţii de aprovizionare se desfăşurau într-o atmosferă de conspirativitate adâncă şi, pentru a nu fi considerate tentative de mituire, se programau după deliberarea finală – motiv pentru care, nu o dată, culturnicii locali ne însoţeau bosumflaţi şi dezamăgiţi. N-aveau încotro: ca la fotbal, cu arbitrul cutare te mai poţi întâlni cine ştie când, aşa că...

În nu mai ştiu care an al deceniului 8, iată-mă-s preşedinte al Juriului la prestigiosul Festival de teatru de la Piatra Neamţ. Notarea finală n-a îndeplinit mai deloc aşteptările gazdelor, aşa că vedeam şubrezit punctul ultim din program – dar nu, nemţenii, oameni de cuvânt, ne-au anunţat că, a doua zi dimineaţă, la 10 fix, trebuie să fim prezenţi la poarta B a Fabricii „Comuna din Paris”. Nu vom fi duşi cu microbuzul teatrului, fiindcă vede lumea şi ies vorbe. Împreună cu criticul Şt. O., luăm un taxi; când aude de poarta B, şoferul ne priveşte chiorâş – tocmai apăruse în gazeta locală scrisoarea unui om al muncii indignat, care condamna hotărât practica desfacerii produselor deficitare la poarta din dos a cutărei fabrici... Ajungem şi aşteptăm la suspecta poartă B. Postolache de la „Desfacere” nu-i în birou şi telefonista promite „că-l cată”. De-l află, sună ea la poartă. Citim „Sportul popular” şi pe muchie. Portarul şi ofiţerul de serviciu cred că bănuiau despre ce-i vorba, că nu păreau deloc binevoitori – „din ăştia, cu pile”.

Postolache a apărut după 11. Nu s-a apropiat; de departe, ne-a făcut semn discret să-l urmăm. Şi iată-ne navigând prin nişte coridoare subterane ciudat mirositoare, luminate cu becuri rare şi chioare (unul aprins, două stinse – era vremea maximei economii de electricitate). Păream implicaţi într-un soi de complot mafiot, drept pentru care vorbeam în şoaptă şi mergeam pâş-pâş, în şir indian. Marfa era pregătită, ne aştepta într-o debara dosnică la „Desfacere”. Funcţionara care ne-a tăiat chitanţele, se vede, pasionată de teatru, nu şi-a putut stăpâni reproşul: „chiar nu v-au plăcut actorii noştri?” Ce să-i spui? Dacă se răzgândeşte şi, Doamne fereşte, am venit degeaba? Înhăţăm cu grăbire baxul rotund şi, eu de-o parte, Şt. O. de cealaltă, în tăbârcim pe jos, doi kilometri, în văzul lumii şi-n buricul târgului, evident apăsaţi de vinovăţia tratamentului preferenţial. Localnicii, bine cunoscând ambalajul, ne făceau complice cu ochiul, dar unii ne chestionau imediat: „Vai, unde aţi găsit?” Am inventat pe loc răspunsul salvator: „Nu, doamnă, este pentru o grădiniţă”. Când am depus prada în holul hotelului Ceahlăul, am receptat prin toţi porii pleasna invidiei izvorâtă din ochii miraţi ai recepţionerei, liftierei şi restului asistenţe.

Ajunşi în cameră, ne-am împărţit frăţeşte marfa deficitară, adică hârtia igienică: un sul ţie, un sul mie...