Mircea Radu IACOBAN

Cred că tinerii României de azi nu numai că n-au călătorit vreodată cu un tren remorcat de o maşină cu aburi, dar nici n-au văzut mândria tehnicii veacului XIX altfel decât încremenită pe cine ştie ce linie îmburuienită a cutărui depou. Iar dacă nu joacă flăcările în cutia de foc, dacă n-auzi ţăcănitul pompei de aer, dacă nu simţi firişoarele de vapori strecurate pe ici-colo şi, mai ales, dacă n-auzi bătaia sacadată a aburului slobozit prin capul de emisie n-ai cum avea urmă de sentiment pentru mormanul de fierărie ruginită. Mai ales dacă-ţi lipseşte legătura esenţială: amintirile. Maeterlinck spune undeva că „Tot ce a fost odată şi nu mai este azi îndeamnă la tristeţe, mai ales ce a fost frumos şi foarte fericit.” Pentru sus-semnatul, condeier de modă veche şi fecior de ceferist, locomotiva de odinioară mi se pare de-a dreptul frumoasă şi, oricum, mult mai... sinceră, cu întreg efortul la vedere, faţă de misterioasele cutii pe roţi diesel sau electrice. Iar tristeţea e alta: retragerea din scenă s-a făcut în nedreaptă tăcere, parcă apăsată de o ruşine vinovată. În alte ţări, încheierea capitolului tracţiunii cu aburi pe cutare secţie a fost însoţită de ample festivităţi şi cu ultime călătorii de adio...

 *

Cu vreo patru decenii în urmă, la Institutul de Arta Teatrală şi Cinematografică Bucureşti a fost susţinută o lucrare de licenţă cu titlul „Dinamica tensiunii în dramaturgia lui M.R. Iacoban”. Autorul (care avea să ajungă, peste ani, directorul unui important teatru bucureştean) a solicitat un referat chiar părţii analizate – adică, subsemnatului. După citirea tezei mi-am dat seama ce important autor sunt şi cu ce vinovată autoignorare mi-am tratat propriile scrieri. Felurite grafice şi diagrame cu săgeţi colorate desemnau edificarea gradată a tensiunii dramatice. Formule etajate exprimau matematic decalajul dintre stări, iar geometria era pusă să explice, prin jocul unghiurilor funcţie de volutele acţiunii, mecanismul formării accentelor dramatice în plenaritatea momentelor cheie. Astfel necropsiate, piesele nu mai aveau nici un haz; i-am spus-o franc autorului că habar n-am să fi avut vreodată de această ştiinţă (?) a gradării tensiunii cu raportorul şi, dacă s-a nimerit să fie bine, a fost o chestie pur intuitivă, total neştiinţifică şi, la urma urmei, chiar nedemonstrabilă. Teza a fost publicată în presa culturală a vremii şi am primit felicitări invidioase de ici, de colo, pentru a fi izbutit să-mi asum atât ştiinţa, cât şi tehnica ţinerii tensiunii conflictuale sub autoritar control. Aiurea! Vivisecţia propusă de teză voia să demonstreze cromatografic că, de pildă, verdele se compune din atâta galben şi atâta albastru. Ei, şi ce? Când spun „frunză verde” are rost să cuget la detalierea procentuală a contribuţiei fiecărei nuanţe a spectrului?

*

Chiar să vezi şi să nu crezi! Citesc o nouă tranşă de amintiri, jurnale intime, interviuri: n-ar lipsi din vreunul barem sugestia, dacă nu chiar declaraţia explicită că, în răposata orânduire, „intimatul” a avut amare suferinţe personale, dar şi luări de poziţie antisistem. Mai ales literaţii cad adesea în penibil, autozugrăvindu-se ca luptători de la pazuşopt, uitând (sau neştiind) că una dintre cele patru vinovăţii descrise de Jaspers este culpa politică: „fiecare om este co-responsabil pentru modul în care este guvernat”. Alături de culpa criminală, culpa morală şi culpa metafizică, cea politică rezidă în acceptarea de ansamblu, decelabilă şi-n gesturile mărunte, care, prin repetare cotidiană, ajung să intre în rutina justificării „ordinul este ordin”. N-am fost, din păcate, o ţară de dizidenţi. Fiecare, în forul său interior, va fi trăit o anume tensiune a revoltei, dar câţi sunt cei ce au avut curajul ieşirii în agora? Dacă te iei după ce se publică acum, ai zice că şiroia curajul opiniei, că nu fitile, ci bombe ascundea fiece vers!

*

Securitatea avea în total 15.000-16.000 de ofiţeri. Actualele servicii secrete româneşti sunt încadrate cu nu mai puţin de 30.000 – aproape dublu! Pe vremea lui Ceauşescu, un astfel de ofiţer supraveghea 1.466 de cetăţeni români. Celui de azi îi revin 732. DST-ul francez controlează o populaţie de trei ori mai mare ca a României cu numai 6.000 de ofiţeri, iar serviciul similar german cu doar 2.448, la o populaţie de 80 de milioane!

*

Mă tem că, în meciurile de fotbal, prea ne-am năpustit asupra „loviturii cu cotul”, sancţionând cu galben abaterea mâinii, oricât de nevinovată, către ceafa adversarului. Încercaţi un salt de barem jumătate de metru şi veţi constata că, până la aterizare, este obligatoriu să vâsliţi cu braţul în lateral pentru recăpătarea echilibrului. Însăşi dinamica saltului impune respectiva mişcare, că doar n-o să aterizaţi cu mâinile lipite. Sigur că se cuvin drastic sancţionate loviturile golăneşti intenţionate. Dar a penaliza orice abatere a braţului în lateral, acuzând-o de intenţie necurată, este curată exagerare.