Mircea Radu IACOBAN

Cuvinţelul „democraţie” te lasă fără replică. Nu încap exceptări, nuanţări, darămite contestări: e cel mai rău sistem cu putinţă, dar altul mai bun nu există! Oamenii de spirit, deprinşi să cultive paradoxul, sunt singurii care-şi mai iau îngăduinţa să ciobească barem soclul faimosului monument politic, pornind chiar de la definiţie. Iconoclastie? Nicicum. De la definire şi până la transpunerea ei în practică, drumu-i lung, plin de cotituri şi de... aporii. Definiţia de dicţionar („formă de guvernare în care puterea aparţine poporului”), simplă, solidă şi cu temei istoriceşte consolidat, n-are cum fi primejduită de formulările hazoase gen „democraţia este ca sexul; dacă e bună, e foarte bună, dacă e doar aşa şi-aşa, tot e bună”.

Se strecoară însă grăuntele îndoielii când apare evidenţa că-s posibile şi evaluări mai ponderate, fie ele hâtre, oricum, mai puţin docte, seci şi cu pretenţie de exclusivitate. Autorul aforismului „Democraţia e ca o barieră: javrele şi jigodiile se târăsc pe sub ea, lupii şi leii o sar” pare a ne face complice cu ochiul. Observaţia are, însă, acuitate, imaginea artistică sesizând mai apăsat consecinţele fetişismului care încearcă să legitimeze democraţia rău implementată – altfel zis, pseudodemocraţia. Dar numai atunci? Mai toate principiile constitutive ale democraţiei, expuse profesoral, ex cathedra, îşi găsesc contraformulări într-un soi de folclor cu sclipiri inteligente, ce probează că de la vorbă la faptă calea-i de-o poştă. Oricum, merită cunoscute.

Să luăm pe rând înşirarea de principii, norme şi criterii ce vin în urma definirii-standard. De pildă: „Decizia se ia în funcţie de voinţa generală”. Da, spun amatorii de paradoxuri, numai că „democraţia bagă poporul într-un joc controlat, în care poporul nu mai are controlul jocului.” N-o fi chiar aşa? Sau: „Dacă votul democratic ne-ar aduce ceva folositor, atunci n-am mai fi lăsaţi să votăm.” De astă dată, exagerarea conştientă aşază aforismul mai degrabă sub semnul satirei şi umorului. Ca şi „Votul democratic este alegerea între lac şi puţ.” Nu-i şi cazul tristei formulări, mai puţin sclipitoare, dar mai aproape de adevăr, „Votul democratic nu garantează că vom fi mai bine guvernaţi decât merităm”. Şi găsim destule confirmări în exerciţiul democratic contemporan pentru a rămâne loc de îndoială!

Să mai notăm câteva astfel de cugetări hâtre, urmând să reflectăm dacă au sau nu dramul de îndreptăţire: „Oricărui guvern îi e groază de democraţie”. Sau „Democraţia este calea de mijloc care nu duce nicăieri”. Dar şi „Democraţia e ca un şlagăr pe care toţi îl cântă, dar căruia nimeni nu-i cunoaşte textul”. Să ne întoarcem, atunci, la textul oficializat: „ca regim politic, democraţia se bazează pe participarea directă sau prin reprezentanţi ai poporului la viaţa politică”. Contestatarii au punctul lor de vedere: „Democraţia este atunci când vaca are dreptul să aleagă pe cel care o va mulge”. Ori „Prin vot democratic va fi ales acela pe care bogaţii vor trebui să-l mituiască”, „Într-o democraţie, puterea pleacă de la popor, dar rar se întoarce la acesta”. Credinţa potrivit căreia „Statul funcţionează pe baza unui ansamblu de reguli şi proceduri” este combătută invocându-se experienţa veacului: „Democraţia este mai degrabă o culegere de principii decât o formă de guvernare”. Este amendat, nu fără temei, şi principiul „cetăţeanul trebuie să aibă dreptul la conduită şi opinie proprie”. Aşa-i, numai că practica arată cam altfel: „Democraţia este încrederea nefondată în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale”. Alt principiu director: „Democraţia garantează dreptul de a-ţi alege conducătorii”. Replica: „Democraţia este atunci când turma oilor îl conduce pe măgar”. Se spune, în tratatele de drept, că democraţia asigură „Strânsa interdependenţă între drepturi şi egalitatea”. N-o fi chiar aşa, fiindcă „Democraţia nu înseamnă că eu sunt egal cu tine, ci că tu eşti egal cu mine” – şi această „zicere”, mai mult decât adevărată, sesizează o stare de fapt pe care, vinovaţi, o trecem mereu cu vederea. Aşa stând lucrurile, începi să te întrebe ce-i, de fapt, democraţia? Păi...

P.S.

Primesc o mustrare pe internet: „Ce titlu nefericit aţi inventat, <Generalul armatei moarte>! Îl jigniţi şi pe Iordănescu, şi Echipa Naţională!” Trebuie, aşadar, să „traduc”: „Generalul armatei moarte” este, de fapt, titlul unui foarte cunoscut roman al albanezului Ismail Kadare (1963). Doar l-am preluat, părându-mi-se potrivit pentru starea actuală a fotbalului românesc.