Mircea Radu IACOBAN

S-a înfundat canalizarea. Vine o echipă care, constatând senectutea instalaţiei (80 de ani!), îi emite meritatul certificat de deces. Imposibil de reparat, se va deschide un traseu nou. Pickhamere, vidanje, hărmălaie, trudă grea. Se desfundă căminul de la stradă: în rolul principal, nea Mitică, zis „juniorul”. I se spune aşa fiindcă-i mărunţel de stat; de vârsta junioratului, nici nu-şi mai aduce aminte. Cum la baschet au căutare vlăjganii de doi metri, la vidanjare sunt preţuiţi cei subţirei şi mici de stat: doar ei pot să trebăluiască în căminele adânci, înguste şi puturoase. Nea Mitică intră. De sus, i se coboară cu funia o găleată ce-o tot umple cu un soi de mâl negru, duhnitor şi lipicios. Vreme de două ceasuri, găleată după găleată, s-a înălţat în stradă ditamai movila rău mirositoare, pe care trecătorii o ocolesc de departe. Îmi închipui ce aer răsuflă acolo, sub pământ, „juniorul” ferecat precum plicul în cutia poştală. Către prânz, nea Mitică iese de sub pământ, negru şi-n albul ochilor. Este spălat de-a-n picioarele, cu furtunul vidanjei. Colegii lui Mitică îmi spun că niciodată nu călătoreşte cu tramvaiul sau autobuzul...

                                                                 *

Nea Gicu vieţuieşte într-un sătuc pe malul Prutului. Îl aflu într-o bucătărie de vară cu ţol în loc de uşă, acoperiş de stuf şi fereastră cu folie de plastic ştirbă. Pe plită se rânduiesc câteva cutii de conserve goale pe post de ibrice. N-are nici de unele nea Gicu, sărăcie lucie, dar poartă, la şold, teaca telefonului mobil. Aşa şi dau de el, fiindcă la celular primeşte comenzile de vetrică. Vetrica, larva de rusalii, e-o gânganie hâdă ce trăieşte în malurile lutoase ale hulitului Prut. La sfârşitul lui iunie se va întrupa în gingaşi fluturi albi, cu viaţă scurtă. Până atunci, e marea delicatesă pentru mai toate speciile de peşti. Nea Gicu o vinde cu 50 de bani bucata. N-ar fi chiar o afacere rea, dacă larva transparentă s-ar scoate lesne din lutăriile malurilor. Da-i ocnă! Înfigi lopata cât mai departe, unde apa-i  de doi metri, o scoţi cu ditamai efortul şi, când o răstorni, constaţi că, în cel mai fericit caz, te-ai procopsit cu o vetrică-două. Tristeţe: firma „Gică” de recoltat vetrică e-n lichidare. „Trăiesc din vetrică, adun vara ca furnica, leu cu leu, să am cum ieşi din iarnă. Dar mi-a făcut felul fusarul şi-s terminat!” Fusarul, Zinger strebel, e-o pacoste de peşte răpitor colţat şi subţire cât creionul. Nu se ştie de ce şi cum, în ultimii ani s-a înmulţit peste măsură şi, acum, foşcăie în cârduri, acoperind tot fundul Prutului. Înşfacă imediat vetrica, ceilalţi peşti nici nu mai au răgaz s-o vadă. Dacă dai cu vetrică, te alegi numai cu fusari, buni de azvârlit, aşa că nea Gicu nu mai are desfacere. Mobilul a amuţit. Vrea să scape de el, nu mai poate plăti, dar a semnat contract pe doi ani cu firma de telefonie. Tristeţe mare pe malul Prutului!

                                                                       *

Nea Vasile lucrează la gunoaie. În fiecare dimineaţă, ceasul îi sună la trei şi jumătate. Aprinde lampa (de regulă, la ora aceea, în sat nu-i curent), se face frumos şi-o ia către gară. Dacă nu-i glod peste măsură, ori nămeţi, ajunge în trei sferturi de oră, numai bine să prindă personalul de ora 5,15. Descinde în Iaşi când cartierele încă mai picotesc. Se duce mai întâi la sediu, întru semnarea condicii, apoi ajunge în cartierul în care, nu-i aşa, „îşi desfăşoară activitatea”. Pentru început, adună cu un soi de lopată-furcă gunoiul risipit de cerşetori, mâţe şi alte orătănii. Vin, apoi, maşinile şi Vasile, împreună cu  colegii „de la bord” încarcă, descarcă la vărsătoare, iar încarcă, iar descarcă, până se face trei şi  activitatea se „reînfăşoară”. Hai la sediu, hai la gară. Se urcă, totdeauna, în ultimul vagon. El s-a deprins şi nu mai simte mireasma gunoaielor, dar ceilalţi călători strâmbă din nas şi-şi caută, bosumflaţi, compartimente mai puţin puturoase. Plecat de acasă pe întuneric, Vasile se întoarce pe întuneric şi de ani buni nu şi-a văzut bucăţica de grădină în geană de lumină. Pipăie varza, s-o simtă cât s-a întărit şi rotunjit. N-are treabă cu politica şi, iertată fie-mi desconspirarea, îi trimite undeva pe toţi ăştia care „vântură vorbe”. Ieri, l-am văzut mohorât şi îngândurat: „Ăsta-i cartier de pensionari, tot mai puţine gunoaie, nu prea au ce arunca, dacă nu-s gunoaie, îmi pierd slujba.” După care, nea Vasile a pornit îngândurat către gară.

                                                                 *

Sunt oameni pe care i-am cunoscut. Greu se câştigă francul, mult mai lesne se fură milioanele!