Mircea Radu IACOBAN

27 august 1991: Chişinăul e-n clocot. Flori, coroane şi panglici tricolore la statuia lui Ştefan cel Mare. Amintirea statuii lui Lenin o mai păstrează câteva pietre din temelia fostului monument. În fiecare aprilie, glumeţii stropeau „chetroiul” cu valeriană, de se aduna şi se încăiera toată mâţăraia din centrul capitalei moldave... A dispărut şi grupul statuar din faţa fostului CC al PCR, altfel, o izbutită compoziţie sculpturală: pe o bancă, Marx şi Engels stăteau amical de vorbă. Din când în când, spre indignarea autorităţilor, câte un glumeţ aşeza între cei doi o sticlă goală de Stolicinaia – dacă tot stau la taclale, măcar să nu fie pe uscat: „cu votca aţi intrat în Moldova, cu votca să ieşiţi!” Se pare că „marii clasici” şi-au spus tot ce aveau să-şi spună, fiindcă au plecat... cu bancă cu tot.

Obişnuiţi să se scoale în zori, ţăranii veniţi din raioane au şi ocupat spaţiile din dreptul microfoanelor amplasate în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Cei din Glodeni, cu fanfara satului în frunte, poartă icoane ocrotite de ştergare. Din difuzoare se revarsă cântecul cu refren obsesiv „Doamne, ocroteşte-i pe români!”. Încă un ceas de necontenită tălăzuire şi marea piaţă, în aşteptarea votării, e plină-ochi. După ce au depus jerbe şi s-au închinat la statuia lui Ştefan, oficialităţile, câte se aflau în ţară, câte au apucat să revină, s-au apropiat de microfoane. Chişinăul, oraş destul de posac în ultima vreme, este luminat ca niciodată de zâmbete. Cu totul alta atmosfera în sala Parlamentului, unde domină încruntarea, să-i spunem, responsabilă, şi privirile piezişe (frica: mulţi deputaţi trimiseseră telegrame de susţinere lui Ianaev...).

Mă aflu în loja presei; aproape, în stânga, trimisul Parlamentului român, poetul Ion Alexandru, deputat ţărănist. Ne salutăm din priviri. Nu putem comunica peste rândurile de fotolii, aşa că îmi trimite un bileţel pe care-l păstrez ca relicvă a unor clipe de maximă încordare şi de împlinire patriotică: „Chişinău, sala Parlamentului, orele 14,20, 27 august. Inima îmi este cât un purece. Aştept numărătoarea voturilor. Cred în Biruinţă cu ajutorul Domnului. Să fim iarăşi un neam, o credinţă, un botez.” Din spate, peste umăr, citeşte biletul şi ministrul Învăţământului şi Ştiinţei, Nicolae Mătcaş. Îmi trimite şi el un răvaş, parcă ştiind că aceste „înscrisuri” au şansa să se păstreze şi să rămână: „Românii din România ar trebui să ţină mereu trează în conştiinţa întregii lumi această parte de pământ străbun care se va chema de-acum republică suverană şi independentă – faţă de străini, nu şi de fraţii săi din Moldova”.

Votarea apelează la o procedură menită să ajute istoria: după apelul nominal, fiecare deputat îşi exprimă opţiunea, semnând, apoi, un document ce l-am putea denumi „Declaraţia de independenţă a Moldovei”. Băştinaşii spun, scurt, „da”, alogenii, fie şi cu jumătate de gură, „za”. Fiecare „za” primeşte aplauze. De necrezut: până acum, nici un vot împotrivă! Întrebare: cum s-ar fi desfăşurat votarea dacă nu eşua puciul lui Ianaev? Iată, votează cu „za” însuşi liderul „Interfrontului” rusofon, Liseţki. Cum ar fi votat Liseţki dacă Parlamentul se convoca înainte de puci? Mai că-ţi vine să adresezi respectuoase mulţumiri lui Ianaev & comp., care, fără voie, au netezit drumul Basarabiei către independenţă!

Tot un scriitor, în aceeaşi reunire a Parlamentului, Valeriu Matei, obţine chiar incredibilul: aprobarea deputaţilor ca imnul naţional al Republicii Moldova să fie „Deşteaptă-te, române!”. Adevărat, n-a ţinut mult: peste puţină vreme aveam să asist la vizita Preşedintelui Turciei. La sosirea pe aeroport a fost întâmpinat cu „Deşteaptă-te, române!”, la plecare a fost condus cu... alt imn, „Limba noastră”!... Acum, toate-s istorie. Nu ştiu ce loc vor ocupa în aceeaşi istorie protestele de acum. Pot deveni punctul de plecare al unor nefaste evenimente antieuropene, grijuliu orchestrate din străinătate. Cum pot şi ajunge să cureţe barem o parte din birocraţia şi corupţia ce şi-au făcut de cap în Basarabia. Om trăi şi om vedea.