Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Într-una din exaltatele sale transmisii, în care totul se întâmplă fie „pe stânga!”, fie „pe partea stângă!”, Ilie Dobre ne-a informat că detectează în târgul Botoşanilor „o atmosferă inefabilă”. Ce mai încolo-încoace, limbaj elevat, omul scrie cărţi!
*
Faptul că la tv, indiferent de post, sunt stâlcite numele proprii străine nu-i noutate. Mai ciudate sunt comentariile în tandem, când unul spune Lisichi şi celălalt, Lisiţchi. În cazul Vozniacki, aidoma: tot două pronunţii diferite, una cu c, alta cu cţ. Există, în grafierea celor două nume proprii, un biet c, când ignorat, când luat în seamă. Corect, se citeşte şi se pronunţă Lisiţki, Vozniaţki. Pe vremuri, nu începeam o transmisie sportivă înainte de a consulta fie colegul din străinătate, fie dicţionarul, spre a nimeri cum se cuvine nu numai numele proprii, ci şi accentul. Dar când auzi, la radio, un răsfăţat comentator („am plăcerea să vă dau din nou bineţe”) pocind cu stăruinţă denumirea capitalei Gruziei (Tibilisi în loc de Tbilisi), repetenţie, adică, la capitolul cultură generală, mai că-ţi vine să închizi sonorul – scapi şi de excesul de informaţie oferit de comentatorul sclav al laptopului. O fi faza aprinsă, dar trebuie taman atunci să afli câte kilograme are Mamele, unde şi când a fost botezat Puţanu. Ca şi penuria de informaţie, excesul deranjează; mare lucru măsura în toate cele! Ca să nu mai vorbim despre tratarea telespectatorului de parc-ar avea orbul găinilor: i se spune ceea ce vede oricine de la o poştă. „Vasile dă cu capul” – asta văd, de fapt, ar trebui să aflu de ce loveşte mingea astfel, dac-a fost gestul tehnic cel mai indicat, care era alternativa, care-i efectul în plan tactic. Obligatoriu la radio, comentariul de acest gen (care nu-i comentariu, ci, ades, băgarea degetului în ochi) este absolut superfluu la tv.
*
Marile echipe (vezi Barcelona) centrează cu zgârcenie şi, de fapt, nici nu expediază centrări oarbe, ci vizează exact creştetul coechipierului aflat în „gura porţii” adverse. Centrarea exprimă neputinţa şi improvizaţia simplistă în fotbal, şi-i ţel suprem mai ales în diviziile inferioare, unde-i cam unicul gest „tehnico-tactic”: mingea înainte, toţi după ea şi, dac-ai izbutit să depăşeşti centrul terenului, trosc centrarea, ţi-ai luat de o grijă, atâta ştii, atâta faci. Poate, cine ştie, ţine. Fotbalul de azi este mult mai complex şi pretinde investiţie de inteligenţă, creativitate, gândire strategică, of, şi câte altele!
*
Mă tem că Iordănescu pupă o iconiţă greşită: dacă şi el, şi colegul advers o invocă tot pe (să spunem) Fecioara Maria, Maica Domnului e-n mare dilemă: pe cine să fericească cu victoria? Poate ar mai trebui încercat şi altceva, Sfânta Parascheva, că-i mai de-a noastră, Sfântul Gheorghe, că-i războinic, Sfântul Ilie, să dea ploaie de goluri. Există, în repertoriul ceresc, sumedenie de sfinţi mai rar invocaţi – trebuie încercat, nu se ştie de unde sare iepurele! Lăsând gluma: credinţa înalţă, bigotismul e semn de mărginire, incultură şi primitivism.
*
Şi fiindcă a venit vorba de Iordănescu: nu l-am auzit, după remiza jenantă cu Grecia, să vorbească decât despre aducerea
*
Singurul remarcat în ultimele două meciuri ale Naţionalei: Torje. Chiar mi-e drag piticul, dar nu mă pot opri să invoc zicala „în ţara orbilor, chiorul împărat”.
*
Daniile lui Becali
*
Nu ştiu cât de utili s-au arătat până acum arbitrii adiţionali; mă tem că... pur şi simplu încurcă! Bietul Lucescu s-a pomenit penalizat cu un
