Mircea Radu IACOBAN

Nimeni nu mai pare interesat de situaţia din Ucraina, de criza Greciei, de şubrezenia galopantă a UE: la ordinea zilei este chestiunea emigranţilor. Care, în presa noastră, este tratată fie cu respingere încrâncenată, fie cu acceptare supusă – dar cu aceeaşi îngrijorare subînţeleasă. (Unii sunt înclinaţi să vadă posibilitatea unui mic şantaj românesc: primim refugiaţi dacă suntem lăsaţi în Schengen. Prea târziu: însuşi Schengenul e pe ducă, fiind considerat principal favorizant al vânzolelii de pe continent!) N-are rost să reluăm argumentele unuia sau altuia – chestiunea în sine este limpede şi se cuvine tratată la fel: emigranţii sunt oameni năpăstuiţi, exodul lor e o tragedie, nu putem rămâne indiferenţi. De altfel, şi reacţiile vârfurilor europene sunt elocvente: premierul finlandez a declarat că „emigranţii sunt bineveniţi acasă... la el”, iar Angela Merkel anunţă alocarea a 6 miliarde de dolari, sumă în care se include şi construirea a 150.000 de locuinţe pentru refugiaţi (plus alte 300.000 de apartamente realizate din fondurile landurilor). Probabil cam aşa ceva, desigur, la scară, va trebui să facem şi noi, deşi încă nu ne-am propus obiectivul „tot românului o casă”, şi avem sumedenie de situaţii tragice, cum este cea de la halta ieşeană CUG, unde familii cu numeroşi copii de şcoală îşi duc amarnic zilele între ruinele gării fostului Combinat răposat...

Din totdeauna, românii au fost generoşi cu cei năpăstuiţi. Ne-am comportat exemplar cu sutele de mii de refugiaţi polonezi cărora, în 1940 şi în pofida aliaţilor germani, le-am oferit adăpost şi subzistenţă, deşi altele erau priorităţile intrării în război. Cine cercetează arhivele fostelor Prefecturi Suceava şi Rădăuţi află numeroase tabele cuprinzând atât numele familiilor de români, cât şi cele ale emigranţilor adăpostiţi. Un borderou al Prefecturii Rădăuţi (3117/1940) evidenţiază „sumele cheltuite cu întreţinerea refugiaţilor poloni”: pâine, carne, caş, făină, mărfuri coloniale, în câteva zile, un total de 75.280 de lei, sumă importantă la vremea aceea. Prefectura a suportat până şi cheltuielile de înmormântare a decedaţilor din nenorocitele convoaie. Ce deosebeşte emigraţia în masă de atunci de aceea de acum? O sintetizează olandezul Geert Wilden, în cuvântarea rostită în faţa Senatului American: „Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam-ul lor”. În bună parte au şi reuşit: 54 de milioane de musulmani, organizaţi în comunităţi cvasiindependente, trăiesc astăzi în Europa şi, în următorii 12 ani, un sfert din populaţia continentului va fi musulmană. Se va închide robinetul emigrărilor? Se pare că nu, câtă vreme fenomenul nu-i decât în parte un eveniment spontan, rezultat al dezastrului umanitar provocat de tragica „primăvara” africană, ci poartă antecedentele unei premeditări atent instrumentată.

În 1922, la Viena, Richard C. Kalergi punea bazele mişcării „Paneuropa”, considerată precursoare a UE. Credinţa lui Kalergi, expusă în cartea „Praktischer idealismus”: locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei nu vor fi popoare originare ale bătrânului continent, ci un amestec rasial. El susţine că-i util şi necesar ca popoarele europene să se amestece cu rase asiatice şi de culoare, pentru a alcătui o masă multietnică uşor de dominat de elita la putere: „Omul viitorului e de sânge mixt. Rasa viitorului, euro-asiatico-negroidă, extrem de asemănătoare cu anticii egipteni, va înlocui multiplicitatea popoarelor cu o multiplicitate de personalităţi”. S-a instituit şi un Premiu European Kalergi. Cui credeţi că i-a fost conferit? Angelei Merkel şi lui Herman Van Rompuy! Şi ONU susţine teza: un Raport din 2000 estimează că „până în 2025, Europa, continent cu populaţie îmbătrânită şi în declin, va avea nevoie de 159 de milioane de emigranţi”. Procesul este în plină desfăşurare: de la 200.000 de solicitări de azil în 2010, s-a ajuns la 626.000 în 2014 şi cine ştie câte or mai fi în 2015. Procesul pare a fi parţial natural şi, cu siguranţă, parţial sprijinit.

O călătorie spre Europa se spune că-i taxată cu 10.000 $ de fiecare emigrant. N-or fi zece mii, or fi opt, or fi cinci, dar, oricum, înmulţită cu numărul membrilor familiei, suma depăşeşte de departe disponibilităţile africanului de rând. Suspiciunea că emigrarea, sau o bună parte a ei, ar fi subvenţionată, pare mai mult decât logică. De ce şi de cine? Recitiţi acest articol de la capăt şi veţi ajunge la concluzia că opinia generalului Degeratu potrivit căreia totul „este o acţiune de război în spatele căreia se află Rusia şi Statul Islamic” e simplistă. Cauzele sunt (şi) altele, mult mai adânci.