Mircea Radu IACOBAN

Confraţii condeieri care practică şi gazetăria sunt, fireşte, preocupaţi de temele majore, începând, să zicem, cu încălzirea globală şi terminând cu voiajurile prezidenţiale. Aşa se şi cuvine: gazetăria care nu atacă frontal Actualitatea cu A mare eşuează din start în perimetrul interesului limitat. Drept pentru care îmi notasem câteva subiecte pe care să le dezvolt în rubricile următoare. De pildă, informaţia potrivit căreia românii au doar jumătate din puterea de cumpărare a europeanului mediu, dar supermarketurile noastre sunt mereu pline, şi defilarea cărucioarelor încărcate-vârf nu conteneşte din zori până-n noapte. Apoi, de ce nu, voiam să comentez mai mult sau mai puţin admirativ ştirea că România deţine locul I în UE la numărul de biserici pe cap de locuitor. Sau, mă rog, invers: are cel mai dezechilibrat raport numeric cetăţean/lăcaş de cult. Ca să constat c-aş fi rămas mereu pe locul II, televiziunile mai ales dedulcindu-se prompt şi consistent din acest fond principal al paradoxului românesc, secondate conştiincios de prestaţia confraţilor din presa scrisă. Care bine fac ceea ce fac, chiar dacă uneori o mai şi scrântesc la capitolul obiectivitate...

Ce teme îmi rămân? Am de scris numai la „Monitorul” trei articole pe săptămână, şi asta o fac de mai bine de zece ani, plus alte obligaţii, de unde mereu subiecte la vârful interesului? Apoi, drept să spun, m-am şi cam săturat de „tematica majoră” din pricina căreia rămâne în umbră lumea cea mică a trăirilor simple, microuniversul faptului mărunt şi nespectaculos, viaţa noastră, adică, dincolo de zarva politică şi de marile dileme care, oricum, nu-şi vor afla rezolvare în răstimpul ce mai avem de făcut umbră mirificului „spaţiu mioritic”. Aşa că azi voi scrie despre... greieri, insecta din ordinul ortopterelor săltăreţe. A venit „cri-cri-cri / Toamna gri” (Topârceanu), anotimp ce nutreşte din plin îngrijorările noastre – iar se scumpeşte gazul, acuşi se vor năpusti nămeţii şi viscolele, vin înzăpezirile, iar o să zăcem aproape jumătate de an între patru pereţi, aşteptând cu jind mugurii care, cândva, or să vină.

În simbolistica lumii noastre, furnica semnifică hărnicia, libelula (la chinezi) slăbiciunea, fluturele, în tradiţia creştină, transformarea şi renaşterea, păianjenul, destinul, iar bietul greier, iresponsabilitatea şi nepăsarea („acum joacă, dacă poţi!”). Vinovat rămâne La Fontaine: el a trecut (şi aşa a rămas) simpaticul şi inofensivul greier pe lista leneşilor iremediabili, când, de fapt, „La cygale ayant chanté / Tout l̕ été”, spre a însufleţi şi începutul lui septembrie cu ţârâitul ce dă glas noptatic livezilor şi fâneţelor. Numai că, în mansarda în care scriu, am o plantă ornamentală (nu ştiu cum se numeşte) ce şi-a ridicat pe perete un adevărat tufăriş verde; acolo, noaptea trecută, s-a aciuat un greier. A intrat pe geamul deschis, spre a rămâne captiv într-o încăpere din care n-a mai avut cum să iasă. Iar noaptea, la datorie: s-a apucat de cântat. Sunetul pătrunzător iscat prin frecarea elitrelor nu te lasă nicicum să aţipeşti. (Îmi amintesc o întâmplare petrecută la Beijing. Tot într-un sfârşit de august mă aflam în aula unei universităţi chineze, unde conferenţia istoricul Ştefan Pascu. Un alt soi de greier, mai... ecuatorial şi mult mai „vocal”, a început să ţârâie dintr-un cotlon de ziceai că vine maşina poliţiei; pur şi simplu nu se mai auzeau cuvintele vorbitorului. Acad. Pascu s-a oprit, cerând evacuarea gălăgiosului intrus. Imposibil: gazdele ne-au explicat că-i „spiritul locului”, ţârâitul aduce „continuitatea norocului” şi a-l stinge înseamnă încălcarea unei tradiţii academice. Lui Pascu i s-a adus un microfon.)

Am căutat şi cu lanterna greierul „meu” din mansardă – de negăsit. Cum mă apropiam, tăcea mâlc. Cum puneam capul pe pernă, reîncepea concertul prin care-şi atenţiona prezumtiva consoartă că-i acolo şi că o aşteaptă. N-am găsit decât soluţia pulverizării cu Aroxol. În sfârşit, linişte. Dimineaţă, am găsit intrusul căzut pe covor, cu picioruşele în sus şi cu ochii mari parcă încă vii: „Cri-cri-cri / toamnă gri / tare-s mic şi necăjit...” Cum a ajuns acolo? Şi, mai ales, de ce l-am omorât? Încerc un sentiment de vinovăţie: am ucis o biată voce a naturii, care-i tot mai agresionată şi mai depărtată de noi şi-ale noastre. Cui să-i pese şi de un amărât de greier, când au murit zeci de emigranţi sufocaţi într-un camion?

Iaca, mie.