Mircea Radu IACOBAN

Anticii spuneau că nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu: o fi curgerea aparent aceeaşi, dar nu şi unda, în eternă primenire şi schimbare. Oare nu s-ar putea bănui că şi aceeaşi carte n-o citeşti de două ori? Pot fi altele starea de spirit, contextul general al momentului (inclusiv, vrem - nu vrem, determinările ţinând de politic), între timp s-or fi înscăunat şi alte temeiuri în virtutea cărora receptezi poziţia autorului, şi pentru simplul fapt că s-au produs evoluţii în starea literelor române, la o nouă lectură ai surpriza să vezi în oglinda paginii ceea ce altădată n-ai văzut. Despre cartea lui Lucian Dumbravă, acea istorie a Filialei Uniunii Scriitorilor din Iaşi în perioada 1949-1959, am scris pe larg cu ani în urmă. Pe copertă se menţionează „volumul I”, ceea ce arată că autorul intenţiona şi un al doilea. Dumbravă a murit cu zile, volumul II n-a mai existat sau, dacă o fi rămas în manuscris, nu-s speranţe de recuperare.

Am dat întâmplător peste cartea „Ei, care au scris...” şi am încercat relectura într-o „cheie” nouă: punându-mă, adică, în situaţia cititorului din generaţia condeierilor de azi. Ce le spune şi, mai ales, ce le (mai) poate spune?

Dar, înainte de a proceda la „despuierea scrutinului”, să precizăm un amănunt ce ţine de istoria literaturii: în volumul omagial editat de Filiala Iaşi în 2014, la împlinirea celor 65 de ani de funcţionare, sunt exprimate îndoieli cu privire la întâiul preşedinte al Filialei – a fost sau n-a fost Otilia Cazimir? Cert este că, la un moment dat, poeta s-a retras, acuzând starea sănătăţii; bănuiesc alte motive, dar, deocamdată, n-am cum demonstra – oricum, a fost întâiul prezident al Filialei: la pag. 14 a cărţii lui Dumbravă este reprodus răspunsul ieşean la Chestionarul kilometric primit de la Bucureşti. Întrebarea „care este adresa Filialei?” primeşte răspunsul „Neavând local propriu, nu-i avem nici adresa. Adresa provizorie ne-o alegem la locuinţa Preşedintelui Filialei, Otilia Cazimir, str. Bucşinescu nr. 4”.

Chestiunea fiind, astfel, definitiv lămurită, să încercăm a bănui reacţiile scriitorului tânăr la citirea unei „istorii” ce-i apare, azi, mereu la limita incredibilului. Greu, dacă nu imposibil, să înţeleagă tâlcul adresei cu nr. 27: „Vă rugăm să dispuneţi ca Depozitul de petrol din str. V. Alecsandri să pună periodic la dispoziţia delegatului nostru câte un butoi de petrol ce va fi distribuit contra cost membrilor...” Motivaţia: „spre a scuti pe cei de mai sus de a-şi pierde zilnic câte 2-4 ore întregi aşteptând rândul (...) timp care le este mult mai preţios în interesul redactării scrierilor prin care să lămurească şi să ajute la dezvoltarea culturii realismului socialist în masele muncitoare”. Era vorba de... gaz pentru lampă. În Iaşiul ciuntit de bombardamente, scriitorul n-avea nici cu ce să-şi aprindă lampa care să-i îngăduie „contribuţia la lămurirea...” etc.

Închipuiţi-v-o pe „Duduia Otilia” coborând cu grijă fitilul, spre a drămui viaţa flăcăruii la care, în cruntele nopţi de iarnă, rotunjea versurile despre „gândăcelul cu mustăţile de aţă”. Dar nu astfel de poezie era de trebuinţă „epocii în marş”: Bucureştiul bombarda Filiala cu adrese în care se preciza cine, ce şi cum să scrie, fiindcă neaveniţi „speră că se vor putea strecura printre creatorii de artă cinstiţi care, cu generozitate şi dragoste faţă de clasa muncitoare, s-au angajat în lupta pentru construirea socialismului în ţara noastră, făcând din scrisul lor, sub îndrumarea Partidului, o armă puternică, ascuţită, îndreptată hotărât şi neşovăielnic împotriva inamicilor poporului...” etc., etc.

Cumplite condiţiile materiale, dar şi mai de nesuportat teroarea „îndrumării” şi „tematicii necesare”! Am comentat cu alt prilej un episod ce l-am considerat hazliu şi atât: Filiala a primit o cămăruţă fără sobă drept sediu şi, încercând să strecoare prin peretele exterior burlanul unui godin, s-a ales cu severa muştruluială a unui „funcţionar ARLUS”: „Avem să vă tratăm de aici înainte drept duşmani” - şi a dărâmat bietul burlan. Scena, de un ridicol absolut, are şi alte conotaţii. Cămăruţa scriitoricească se afla în clădirea (azi, regretabil, demolată) fostului Jockey Club, devenit sediu al librăriei „Cartea Rusă” şi al amintitului ARLUS. Cine mai ştie ce-i aia ARLUS? Era puternica „Asociaţie Română pentru Strîngerea Legăturilor cu URSS”, ceea ce le îngăduia funcţionarilor săi să hotărască cine-i „duşman” vorbind cu autoritatea conferită de umbra Moscovei, întinsă dominator peste întreaga Românie.

Omul este sub vremi: cum să reacţioneze al de George Lesnea, care scrisese cu avânt poeme dedicate ordinului Mareşalului „Vă ordon treceţi Prutul!”? Filiala a rămas fără burlan. Şi câte astfel de momente cu tâlc nu apar la o relectură...