Mircea Radu IACOBAN

Pe internet circulă mai multe articole (Mihăileanu, Vinereanu ş.a.) care pun sub un apăsat semn al întrebării onestitatea autorilor Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, dispuşi să vadă în spaţiul limbii ce-o vorbim, cu excepţia fondului latin, doar împrumuturi din limbile popoarelor megieşe. Sunt astfel înstrăinate până şi elementele alcătuitoare ale costumului popular tradiţional, atribuindu-li-se denumiri „de import”: bundă, bumb, bundiţă ar veni din maghiară, opincă, nojiţe, din bulgară, altiţă din limba sârbă, ciorap din turcă, colţun din neogreacă. Nimic străvechi daco-getic, deşi pe Columna lui Traian, ca şi pe monumentul de la Adamclisi, sunt înfăţişaţi daci purtând străbuna opincă. Curând se va împlini mileniul de la edificarea Columnei, iar bulgarii, popor mongolic ulterior slavizat, s-au aşezat în nord-estul Mării Negre abia în secolul VII. Câteva veacuri au purtat opinci strămoşii noştri aşteptându-i pe bulgari să le dea un nume? Absurd! Nu cumva procesul s-a produs exact invers?

De ce să fi împrumutat românii substantivul catrinţă din maghiarul katrinca şi nu, vorba lui Caragiale, „viţăvercea”? Nu s-a păstrat în costumul popular românesc nici o fărâmă de amintire daco-getică? Totu-i de import? Până şi derivările din latină din DEX nu-s mai convingătoare. Purtau soaţele legionarilor romani ii? Poate ceva asemănător, dar prin ce năstruşnică evoluţie fonetică s-ar putea ajunge de la „lineas” la „ie”? Slavii ne-ar fi oferit denumirea pentru cojoc, dar, oare, nu s-ar cuveni identificată, pentru amândouă limbile, rădăcina proto-indo-europeană „kong”, însemnând coajă, înveliş? „Colţunii” ar veni din greacă. Dar, atenţie, din neogreacă, adică dintr-o greacă târzie. Şi până atunci? DEX a avut de ales, în cazul substantivului „cioarec”, între propunerile lui Cihac (import din maghiară), Şăineanu (din turcă), Capidan (din aromână) şi a stabilit: origine turcă. Numai că în proto-indo-europeană exista un radical care, cu adăugarea sufixului „ikos”, a ajuns în traco-dacă kurikos, şi în stră-română, ciorecu.

Nici „sufletul” nu-i românesc: l-am fi moştenit din latinescul „suflitus”, cuvânt care... n-a fost atestat niciodată în latină, fiind o postconstrucţie a lingviştilor moderni. S-a întors derivarea pe dos, inventându-se, la nevoie, un cuvânt latin de care n-a auzit nimeni! Etimologia n-a fost niciodată o ştiinţă prea exactă; când nu-i în stare să identifice derivări sigure recurge la soluţia „etimologie necunoscută”. Cazul substantivului „pălărie”: nu-i ştim originea cu nici un chip, dar nici nu cutezăm să-l considerăm creaţie a autohtonilor. A fost stabilită, de unii cercetători, începând cu Dimitrie Cantemir, o listă cuprinzând 160 de cuvinte presupuse de origine dacică. DEX le expediază cel mai ades cu menţiunea „etimologie necunoscută” – numai strămoşeşti să nu fie. Din 15 termeni legaţi de meşteşugul ţesutului, nici unul geto-dac. Şi n-o fi existat, la Carpaţi şi Dunăre, meşteşugul cu pricina până la venirea slavilor?

Străvechiul substantiv „cioban”, dictează DEX, vine din turcă, numai că el figurează în doine şi balade cu mult anterioare venirii turcilor şi s-ar trage mai degrabă din proto-indo-europeanul ken – a observa, a păzi, a privi. Majoritatea cuvintelor considerate cu origine dacică sunt trecute... în contul limbii albaneze. Când a avut loc o atât de apropiată convieţuire a românilor cu albanezii în stare să justifice creditarea cu sumedenie de transferuri în limba noastră? N-ar fi mai înţelept de luat în seamă izvorul comun al aceluiaşi fond proto-indo-european? „A gândi” – susţine DEX, l-am luat din maghiarul „gond”, dar de ce nu din aceeaşi citată matrice, unde „ghend” înseamnă „a înţelege, a prinde”? L-or fi luat maghiarii de la noi, dar nu, DEX acceptă doar împrumuturi într-un singur sens, noi devenind etern... datornici şi fără capacitatea de iradiere lingvistică pe care o au... doar alţii. Toată chestiunea ascunde, probabil, teama de a nu cădea şi-n lingvistică în exagerările protocroniştilor, care identificau precontribuţii autohtone unde era cazul şi, mai ales, unde nu era. O conduită ce a devenit, regretabil, flagrant subalternă, nutrindu-se din vederea cu ocheanul întors: cum apare pe aiurea o similitudine fonetică, cum românii devin debitori! Toate popoarele moştenesc un generos fond lexical propriu, numai românii iau, la mâna a doua, de ici şi de colo. Hai să fim serioşi!