Mircea Radu IACOBAN

Un articol de gazetă mă duce cu gândul (desigur, respectând cuvenitele proporţii) la un tablou – „Ţipătul” lui Munch – care, nu demult, s-a vândut la Sothesby’s cu 190 de milioane de dolari. Pictorul impresionist revela, în 1893, dureros şi brutal, lumea fricii şi singurătăţii în care trăim, destinul omului modern, copleşit de angoase existenţiale. Singura reacţie posibilă: un ţipăt. Care, răsunând în gol, nu schimbă nimic, dar barem va atenţiona pe cineva, cândva, undeva. Asocierea faimoasei picturi cu un articol apărut în presa culturală o justifică directeţea, brutală chiar, cu care condeierul pur şi simplu „ţipă”, asemenea personajului lui Munch, oripilat de ceea ce i se întâmplă şi ni se întâmplă. Şi din nou o asociere care trebuie să ţină seama de necesara păstrare a proporţiilor: în acelaşi ultim deceniu al veacului XIX, Zola scria (în „J’accuse”): „Datoria mea este să vorbesc, nu vreau să fiu complice”.

Tăcerea poate însemna complicitate, pare a spune şi acad. Augustin Buzura în articolul „Mândria de a fi slugă”, publicat în revista „Cultura”, unde pur şi simplu izbucneşte într-un dureros ţipăt – pe care românii şi-l înghit de două decenii încoace. Nimic resentimentar şi revanşard. Septuagenarul prozator ardelean, psihiatru de meserie, care a văzut multe şi a înfruntat dârz cenzura în tentativa de a denunţa abuzurile şi inechităţile regimului anterevoluţionar, le spune pe toate verde-n faţă, argumentându-şi vechea teză (vezi „Nici vii, nici morţi”, 2013) potrivit căreia „de două decenii suntem asemeni unui bolnav aflat la o secţie de terapie intensivă condusă de cei mai incompetenţi şi aroganţi felceri, un bolnav care nici nu moare, dar nici nu trăieşte.” Seriozitatea şi temeinicia fondului spiritual ardelenesc, din stirpea căruia se trage şi academicianul Buzura, îl obligă să-şi pună întrebări esenţiale, pe care, de regulă, n-avem nici răgazul, nici curajul să le vedem şi să ni le punem răspicat în vârtejul cotidianului românesc sufocat de miticisme.

Voi cita mai mult decât de obicei în această rubrică, fiindcă strigătul de alarmă al clujeanului n-are nevoie de comentarii care să-l explice şi să-l susţină: este revelatoare slova articolului însăşi. Iată: „Oare mai avem o ţară a noastră? Nu cumva suntem chiriaşii unui mall în faţa căruia se joacă de mult o piesă tâmpită, prin care ni se administrează subliminal altă istorie, alte valori şi credinţe, încât am ajuns să nu mai ştim cine suntem? Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile şi abuzurile de orice fel, încât a spune adevărul, a arăta cu degetul hoţia, impostura şi mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj este pericol pentru o putere ai cărei piloni de susţinere au devenit frica, delaţiunea şi ignoranţa.”

Buzura introduce inspirat în demonstraţie sintagma „Beciul Domnesc”, din care „nimeni nu iese nepătat şi nimeni nu-şi mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat şederea pe acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut liniştea, căci fără acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile.” Şi mai departe: „Fără îndoială că există explicaţii logice ale cedării şi laşităţii generale în faţa ţuţărilor dictatorilor băştinaşi. Pe vremea Răposatului, orice ordin tâmpit, orice absurditate se justificau arătând cu degetul în sus: Ăla şi Aia. Acum, se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai îndrăzneţi, cunoscătorii, ştiu că voturile se numără în altă parte, că membrii unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai bine de un sfert de veac, ţara. Această ţară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţă de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi cu cele mai performante lichele, care se mândresc cu statutul lor de supuşi umili şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i supără, dimpotrivă.”

Una dintre cauzele constitutive ale stării în care ne aflăm: „Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar şi după Revoluţie, asupra valorilor naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa loc de cinste chiar şi într-o Istorie universală a prostiei.” Încheierea: „Dar la fel de trist, cel puţin la fel de trist, există şi o mulţime care nu ţine seama de ceea ce a primit, ce distanţe şi pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se simtă mai confortabil în corul robilor.”

Academicianul Buzura – o conştiinţă. Strigătul – în zadar?