Mircea Radu IACOBAN

Într-un august de acum 40 de ani, la fel de fierbinte şi de secetos, l-am cunoscut pe Grigore Vieru. Relaţiile cu Basarabia erau, atunci, drastic reduse – nu cumva să-i supărăm pe ruşi. Grigore, cetăţean… sovietic, poet născut iar nu făcut, nu ezita să se considere deschis, înainte de toate, român, în pofida măsurilor contondente ale Chişinăului, dar şi a politicii noastre oficiale, temătoare şi ezitante. Am izbutit să-i public cu greu, în 1978, prima carte în România şi i-am „gospodărit-o” pe cea de a doua. Paradoxal, dar după 1989, când totul s-ar fi cuvenit să revină pe râvnitul făgaş al normalităţii, Vieru a fost unul dintre cei mai… înjuraţi poeţi români. Hingherit nu numai la Chişinău, ci şi, culmea, la Bucureşti. Ba şi la Iaşi! Cu eleganţă şi înţelepciune, poetul de la Pererâta (un sătuc pe malul Prutului) găseşte de cuviinţă, în prefaţa ultimei sale cărţi, editată tot la Iaşi, să mulţumească celor care l-au sictirit: „Sper că ne vom bucura împreună după apariţia acestei cărţi („Taina care mă apără”) deloc semănătoristă, deloc învechită şi deloc simplistă, după cum afirmă, elogiindu-mă, atâţia mari critici, mari poeţi şi mari prozatori”. Fraza conţine, de fapt, dincolo de falsa acceptare supusă a etichetărilor elitiste, o omagiere a literaturii române, în care şi semănătorismul, şi literatura „veche” sunt părţi constitutive, cu meritele şi limitele lor.

Marile atuuri ale poeziei lui Grigore Vieru au fost şi rămân sinceritatea durută, simplitatea izvorâtă din profunzime, „lirismul pur, de esenţă baladescă, muzicală, convertită în clamoare mesianică, în îndemn etic şi chiar în imprecaţie satirică” (acad. Mihai Cimpoi). Critica onestă a izbutit să-i aşeze lirica într-unul din primele rafturi ale bibliotecii sufletului românesc, dar rămâne un capitol al operei lui Vieru aproape necartografiat şi prea puţin luat în seamă: aforismul, considerat „un roman de un rând” (Sukhovorov), ori (Wikipedia) „o cale de comunicare cu cititorul mai rapidă decât filosofia sau poezia”. Sunt rodul unor „mii de nopţi nedormite; am ajuns să mă uit la somn ca la un străin”, pentru cristalizarea în formule sintetice a unei experienţe izvorâte „din suferinţă şi din înţelegerea că viaţa nu-i o joacă”. Poetul detaliază: „Trei mari izvoare – poezia, filosofia şi experienţa de viaţă - se vor uni într-unul singur când hotărăsc să nască perla unui aforism”.

Am mai încercat să atrag atenţia asupra miilor de aforisme ce constituie un capitol la fel de solid şi de inspirat ca însăşi poezia lui Vieru. Fără prea mult succes, câtă vreme văd şi se vede că rămâne ascuns într-o paranteză, fiind considerat poate doar un exerciţiu adjuvant în atelierul poetului, punct nedeclarat de pornire al cutărui vers. Au, însă, valoare în sine şi-s comparabile cu aforistica izbutită de condeie prestigioase, nu numai ale literelor române. Iată: „Dac-ar fi în stare, mortul s-ar şterge de sărutul multora”, „Gloria greşită ţine atât cât ţine vremea greşită”, „Dacă semeni o slovă şi nu răsare nimic, ori cuvântul e sec, ori pământul”, „Există două feluri de curaj – unul de a face prea multe în viaţă, stârnind invidia celorlalţi, altul de a nu face nimic, stârnind dispreţul public”, „Ferice de acei care grăiesc singuri, au cu cine vorbi”, „Dacă vrei ca lumea să-ţi stea la picioare, urcă pe cruce”, „Putinţa de a aprinde lumânarea de la flacăra unui trandafir – iată ce este poezia”, „Întâi n-are naţionalitate prostia, apoi boala, şi pe urmă, capodopera”, „Fudul mortul, fudulă şi crucea”, „Trăiesc unii în faldurii călduţi ai steagului ca păduchii în bata pantalonilor”, „Umbra este lumina care s-a răcit”, „Gloria se înalţă ca iedera – dacă are pe ce”…

Mă opresc aici: sunt sute şi mii de aforisme, mai toate meritând citate. Nu înainte de a menţiona câteva dintre cele dedicate Limbii Române (totdeauna ortografiată cu majuscule): „Se pare că întreaga natură a trudit la zidirea Limbii Române”, „Toate zilele mele izvorăsc şi se înalţă din adâncul şi din puterea Limbii Române”, „Dreptatea mea cea dintâi este Limba Română, în care lucrează iubirea lui Dumnezeu”, „Priveşte în ochii Limbii Române până când te va recunoaşte şi va izbucni în plâns”, „Două lucruri am întâlnit pe lumea asta croite cu adevărat până la capăt – Biblia şi Limba Română”. Mă întreb cum ar arăta aforismele lui Grigore Vieru adunate într-o carte ilustrată de un desenator cu har – de pildă, Ciosu. Adevărat eveniment editorial!