Mircea Radu IACOBAN

Miez de vară. În coasta lacului Popricani, un nesfârşit lan de floarea-soarelui. Grindina a făcut prăpăd în jur, din porumbişte au rămas doar nişte tije descărnate şi diforme, dar „răsărita”, mai zdravănă şi mai împlinită la ceasul furtunii, parcă nici n-a simţit ploaia cu piatră. E-aproape cât un stat de om; cu tipsiile galbene şi sănătoase întoarse către soare, parcă ar da, solemn, onorul astrului zilei, urmărindu-i clipă de clipă alunecarea pe boltă. Numai că descopăr – surpriză! – într-o margine a lanului o răsărită la fel de zdravănă întoarsă... invers. O cercetez pe toate părţile, poate-i cumva lovită, rănită, de-a rămas înţepenită sfidător într-un inexplicabil stânga-mprejur, dar nu, e la fel de bine împlinită ca toate suratele din lan. O fi având cine ştie ce hibă ascunsă ce nu-i mai îngăduie rotirea diurnă. Altă surpriză, spre seară o aflu şi pe ea întoarsă, dar tot cu spatele la soare. Exact aceeaşi mişcare a suratelor o face... pe dos! Am venit şi a doua zi: la fel, tot lanul râde la soare, dumneaei, disidentă, îi întoarce spatele! Poate botaniştii ori agronomii ar găsi vreo explicaţie – la nevoie, îi conduc la „locul faptei”, să vadă minunăţia până nu intră combina în lan. Nefiind calificat într-ale câmpului, nu-mi rămâne decât să-mi imaginez că floarea cu pricina, în pragul saltului darwinist, resimte apăsarea cine ştie cărei găuri negre din galaxie şi o consideră mai demnă de omagiere decât prea banalul astru strămoşesc...

*

Într-o carte a unui amic aflu relatarea unei scene de vânătoare la care participa şi I.G. Maurer. Se aud gonaşii venind, apar mistreţii. Ciurda are în frunte doi vieri ce „bat” peste suta de kilograme. Maurer trage, primul mistreţ cade, ciurda se risipeşte, dar cel de al doilea, parcă hipnotizat, nu se mişcă din preajma doborâtului. „Nu mai trageţi!” – strigă Maurer. Pădurarii prind cu plasa animalul rămas stană de piatră. Era... orb. La cine ştie ce veche vânătoare, amândoi ochii i-au fost străpunşi de alicele „trei la fund” şi i-au rămas numai găvanele cicatrizate. Restul vieţii şi-a petrecut-o ţinându-se după mirosul vierului împuşcat. Când călăuza a căzut, a încremenit şi el, incapabil să mai cuteze un pas. Analogii cu destine din viaţa politică, nu numaidecât românească, se află la îndemâna cititorului.

*

În aceeaşi carte ce reconstituie un soi de fantastic Macondo mehedinţean, cititorul descoperă voluptatea oltenească a poreclirii cu miez şi tâlc, născătoare de pitorească onomastică cu virtuţi caracterologice. Nimic peiorativ „în sine”, ci etichetări identitare în temeiul cărora se poate contura o portretistică pitorească şi destul de exactă: Titu Calavânt, Minu Străinu, Tălâmbu, Murmurata, Bălăciţa, Nelu Cleată, Fănel al lui Moderatu, Popa Metru, Jean Zdrafu, Lepăduţă, Doctorul Rană, Geantă, ba chiar şi – cer iertare, dar nimic de făcut – „Răspizdana”. (Dacă, în loc de „Lambretta”, cartea lui N.D. Fruntelată - şi numele ăsta poreclă la origini! - purta titlul schiţei „Răspizdana”, ar fi avut tirajul şi vânzarea asigurate!) Apropo: în satul stră-strămoşilor mei, cândva numit Pindeleşti, majoritatea locuitorilor purta (mulţi mai poartă şi acum) numele Pindelea. De fapt, acel „n” deloc epentetic a apărut târziu, spre a mai ostoi neruşinarea păcătosului „z” repede exclus din buletine... Cât priveşte voluptatea născocirii poreclei devenită, în timp, apelativ semi-oficial: nu aparţine numaidecât Olteniei, ci mai degrabă ţinuturilor dunărene. Şi Preda presară, în „Moromeţii” (se poate stabili vreo legătură între Ilie Moromete şi eroul bâlinelor slave Ilia Muromeţ? – n-aş crede, fie şi pentru că sufixul „ete” poartă sâmburele unei sugestii ironice) o lungă listă de apelative tip Bălosu, Cocoşilă, Paţanghele etc., de astă dată recoltate dintr-o zonă rurală muntenească, dar tot riverană fluviului. Încărcate, la fel, de sugestii caracterizante „dintr-un condei”. În „Lambretta”, îl şi vezi pe Popa Metru măsurând... la milimetru postata din cimitir vândută pentru veşnica odihnă a răposatului, pe doctorul Rană purtându-şi gentuţa cu sculele de cusut urmele disputelor tranşate la crâşmă cu jungherul, pe Fănel al lui Moderatu propăvăduind conduita împăciuitorului său tată, pe Tălâmbu bătând aiurea colbul uliţelor, pe Minu Străinu aciuat şi tolerat în câmpia dunăreană... Cât despre „Răspizdana” (ce formidabilă etichetare nemiloasă!), nici nu mai e nimic de comentat.

William Brânză nefiind poreclă, ci nume legal şi conştient ales de naşi, ar intra într-o altă categorie: aceea a şotiilor onomasticii contemporane, snoabe şi, ce să-i faci, de tot ridicole...