Mircea Radu IACOBAN

S-a vorbit, la noi, despre cele două ediţii ale cărţii negre ce conţinea o nesfârşită listă de titluri interzise. Imediat după „eliberare”, în 1946, noua putere s-a grăbit să ia măsuri împotriva „otravei ideologice” şi, cu destulă trudă… intelectuală, s-a alcătuit un prim inventar conţinând 2.000 de titluri. Peste numai doi ani, lista neagră a fost completată cu încă 8.000, între care se aflau şi opere datorate lui Alecsandri, Cantemir, Coşbuc, Ispirescu, Kogălniceanu, Negruzzi, Rebreanu etc., etc. În sine, nimic nou: la Vatican funcţionează şi acum rigorile unui „Index librorum prohibitorium”, o listă a interzişilor a fost emisă la Hollywood în 1947 (mult extinsă după aceea) conţinând nume de rezonanţă ale unor actori celebri, regizori, scenarişti, bănuiţi de simpatii pro-stânga. Hitler îşi avea lista lui de autori proscrişi (în special evrei), Stalin pe a lui, iar pe vremea lui Ceauşescu, sumedenie de cărţi au fost sechestrate în aşa numitul „fond X”, fiind scoase din circuitul public.

De regulă, astfel de măsuri prohibitive sunt proprii dictaturilor, dar au fost şi situaţii în care democraţii de faimă, inclusiv cea americană, au încercat să bareze accesul unor cărţi „dăunătoare” în librării şi biblioteci; era, însă, vorba de iniţiative ale unor ONG-uri, fără girul oficial al statului (nu mai detaliez acum, am făcut-o, cu alt prilej, tot în această rubrică). Convenind că interdicţiile de acest gen sunt apanajul dictaturii, rămâne surprinzător faptul că, în România, Securitatea îşi avea propria listă, fiind „arestate” şi trimise ca probă în procesele politice cărţi ce nu figurau în lunga listă a celor 8.000 interzise, întâi de toate fiind vizată literatura religioasă.

„Ridicată de la mine, cu prilejul percheziţiei domiciliare din data de 9 mai 1959, Ţârlea Gheorghe”. Era vorba despre… Biblie. Şi câtorva preoţi li s-a confiscat… Biblia, considerată corp delict şi probă incriminatoare; putea fi deţinută la biserică, dar nu şi acasă! Erau reţinute la percheziţii, culmea, şi broşuri relativ recent editate de… Miliţie, cum ar fi Buletinul intern nr. 3/1970, tipărit sub egida Ministerului de Interne, ori „Darea de seamă asupra activităţii culturale” (din sistemul penitenciar, n.m.), apărută în 1965, inclusiv lucrări semnate de Justinian Marina, Patriarh între 1948-1977 („Pentru pacea a toată lumea”, 1955). Şi broşura următorului Patriarh, Iustin Moisescu, (”Ierarhia bisericească în epoca apostolică”, publicată în 1955) a fost trecută pe lista neagră, deşi în epoca apostolică nu se prea putea vorbi nici de lupta de clasă, nici despre dictatura proletariatului. De unde se vede mai întâi că interdicţiile din 1948 au fost valabile la vremea lor, apariţiile ulterioare urmând să fie apreciate în funcţie de inspiraţia şi de (in)cultura lucrătorilor Securităţii.

Nu mai putea funcţiona decât parţial argumentul listei oficiale, vigilenţa revoluţionară urmând să ţină pasul cu vremea, şi adăugirile ulterioare lăsate la discreţia bunului plac al anchetatorului. În al doilea rând, era limpede că rigorile politico-ideologice au variat semnificativ în timp, iar ceea ce a fost valabil cu un an în urmă putea deveni „nociv” după cine ştie ce Plenară ori discurs oficial. În vreme ce lista din 1948 cuprindea doar unele dintre cărţile lui Iorga, acum erau vânate toate. Din pricina unui automatism procedural: Iorga fusese om politic de anumită orientare, aşa că toată opera savantului ucis de legionari se cuvenea pusă la index. Este explicaţia în virtutea căreia deveneau „corp delict” cărţile lingvistului Teophil Simenschy. Universitarul ieşean (am avut şansa să-i fiu student) fusese represat şi concediat pentru „obiectivism burghez” (ce-o fi aia?), aşa că de-ar fi scris şi despre sufixele din limba bihari, tot „otravă” era! Înţelegem (vorba vine!) de ce a fost „arestat” romanul „contra-revoluţionar” în manuscris „Aşteptând ceasul de apoi” semnat de Dinu Pillat, condamnat la 25 de ani muncă silnică în procesul Noica-Pillat pentru „trădare de patrie” (?), dar ce hibă… politică va fi avut „Dicţionarul Limbii Române Literare Contemporane” publicat de Dimitrie Macrea şi Emil Petrovici în 1955, la Editura Academiei? Petrovici era „om de ştiinţă emerit” şi primise Premiul de Stat în 1953 şi 1963, Macrea era academician, director de institut, iar cercetarea ca atare se situa, încă de la titlu, în afara oricărei conotaţii politice.

O sumedenie de alte întrebări asemănătoare pot fi puse parcurgând lista publicaţiilor considerate de Securitate apte să constituie „probe” în procesele politice ale vremii. Ce vis urât!