Mircea Radu IACOBAN

Și-a imaginat cineva vreodată că sosi-va ceasul detronării aburului de la putere? Cine mai ştie, azi, ce-s alea antretoaze, cuzineţi, contra-presiune, sertăraşe, eclise? Mallard, locomotiva-minune ce a atins incredibila (atunci) viteză de 202 km/oră, a ajuns curiozitate de muzeu, ca şi toate celelalte minunăţii care se trag din Oala lui Papin. De dischete, de pager, am uitat de mult, suntem pe cale să ne despărţim de banda video, de telefonul fix, de cartea tipărită pe hârtie, curând şi de automobilul pe benzină… Nimic de făcut, totul pe lumea asta se naşte, trăieşte şi moare; condica de reclamaţii colectează doar nostalgii, şi ele perisabile. Pe net, cioclii de serviciu emit periodic liste cu „lucruri care vor dispărea sau se vor schimba radical”. Să-i crezi? Iată, de pildă, se dă ca sigură dispariţia oficiilor poştale. Cum asta? De câte ori apelez la serviciile Poştei, trebuie să mă aşez la coadă, iar coada, la noi, este cel mai autoritar semn al utilităţii instituţiei. Adevărat, menirea iniţială a Poştei, adică ducerea epistolei („doresc ca micile mele rânduleţe”…) la destinatar, s-a subţiat şi se tot subţie, datorită marşului victorios al e-mail-ului, al skipe-ului şi omnipotenţei telefonului mobil. Instituţia a ajuns să presteze tot soiul de activităţi adiacente: plăteşte pensii, trimite bani în străinătate, distribuie subvenţii, vinde cartele pentru  mobil, oferă servicii bancare. În lume funcţionează o pletoră de firme private gen „FedEx”, ori UPCI, cu sute de mii de salariaţi, care au preluat transportul şi distribuirea mult mai rapidă a coletelor, tipăriturilor etc., ceea ce nu-i deloc la îndemâna poştaşului de pe uliţă, cocoşat sub povara tolbei doldora de „trimiteri”. Până când dumnealui nu va dispare de pe strada noastră (şi din bancuri), va mai curge ceva apă pe Dâmboviţa, dar, cum-necum, se pare c-ar fi o profesie… pe ducă, cu tot cu instituţia tutelară. Telefonul fix cică îl păstrăm în virtutea obişnuinţei. Firma de cablu m-a blagoslovit, gratis, cu încă unul, pe care nu l-am utilizat niciodată; nu ştiu cum a ajuns să-i fie programată soneria de alarmă la 1,30 noaptea şi, până ce i-am dat de capăt a trebui să-l mut, seară de seară, cât mai departe de dormitor. Îmi amintesc cât de greu era, cu decenii în urmă, să primeşti aprobare pentru instalarea telefonului: aveau prioritate cei cu funcţii, cu certificate medicale, dar mai ales cei cu destule… pile. Drept să spun, mi-e milă de muribundul aparat căruia, nu ştiu de ce, i se mai instalează, acum, şi fibră optică… Se mai prooroceşte solemn, nu înţeleg de ce, şi dispariţia… muzicii! La mijloc nu poate fi decât o neînţelegere terminologică: de fapt, mai departe se spune că „industria muzicii se află în mijlocul unui proces de moarte lentă” (descărcări ilegale etc.) Din punctul meu de vedere, n-are decât să se mistuie toată „industria muzicii”, Muzica, scris cu M mare, n-o poate ucide nimeni. Despre dispariţia cărţii, aşa cum o ştim, tipărită pe hârtie, s-a scris şi am scris şi noi. Fericiţi cei care au izbutit să se deprindă (şi să se mulţumească) cu e-book-ul şi rama digitală; în ce mă priveşte, cartea e carte dac-o ţii în mână şi-i simţi foşnetul filelor (şi ăsta a ajuns să fie sugerat electronic…). Adevărat, pentru soarta cărţii chiar mă tem şi vreau să cred că barem generaţia mea va avea „parte de carte” la modul cel mai propriu cu putinţă. Nici ziarelor clasic tipărite nu li se prevede viaţă lungă; se argumentează cu trecerea pe net a unor cotidiene de prestigiu. Numai că n-au renunţat la versiunea tipărită gazetele cu reală priză la public, ci doar acelea aflate în dificultăţi financiare – consecinţă tocmai a scăderii interesului cititorului-plătitor, urmată, firesc, de dezinteres faţă de oferta publicitară. Un ziar bine făcut rămâne puternic şi influent doar atunci când se află (şi) în vânzare, la chioşcuri – cel puţin aşa stau lucrurile deocamdată. Cred, însă, în proorocirea privind dispariţia intimităţii. Dar despre asta, cu alt prilej.