Mircea Radu IACOBAN

N-am mai dat de mult o raită prin postata muzicii uşoare. Ce-o mai fi nou? Aflăm de pe site-ul „Versuri muzică uşoară ro.”, unde câteva sute de formaţii ne oferă cu generozitate preţioasele texte ale hiturilor, pentru ca românul să le-nveţe şi să le fredoneze în baie, când se bărbiereşte. Surpriză totală: regretam, cândva, absenţa unei critici de specialitate care să cearnă textele, să valideze reuşitele şi să amendeze improvizaţiile. Ei bine, nu critica lipseşte, ci chiar o poliţie a muzicii uşoare, fiindcă mârlănia a ajuns să se situeze în pragul delictului. Nu mai este vorba doar de incultură şi de lipsa elementarei înzestrări intelectuale în virtutea căreia să poţi încropi o strofă-două, dacă nu onorabile, barem, cu îngăduinţă, pasabile, ci de un adevărat pustiu ideatic şi de lipsa oricărei capacităţi de comunicare a unui gând limpede şi logic în afara eternului motor de bla-bla „vei pleca / vei reveni”, asezonat cu rimele de doi bani mine/tine, mea/ta, noapte/şoapte, iubire/fericire ş.m.a.

Majoritatea textelor izbutesc să nu spună nimic, darămite ceva profund, nou, inteligent, inedit: totu-i un ghiveci de vorbe calpe, din care, eventual, afli că-i tristeţe mare: „O să pleci / În dimineţile reci” (inspiratului autor i-a trebuit rima reci/pleci, şi cum singularul „rece” nu i-a îngăduit-o, a multiplicat generos lista plecărilor… până dau căldurile!). Nivelul versificaţiilor tâmpe ar fi cam de genul „Nu mă pune tu pe mine / Să te duc pe tine / Nu mă duci tu pe mine / Las-o moartă, nu ţine!” (trupa Karma) ori „Hopa, hopa până-n zori / Când te văd mă trec fiori / Când te uiţi la mine drept / Sare inima din piept” (Bosquito).

Iată şi nivelul cugetărilor „adânci”: „Ştiu că viaţa e scurtă / dacă te c…i pe ea / se c…ă şi ea pe tine” (1-Q Sapro). Ori: „Sunt o biată furnică / Şi mă simt bunică (?) / Mă strecor prin viaţă / Ca o raţă” (Ţapinarii). Practica sugestiilor licenţioase („De-atâtea limbi străine / Pe-a ta o ştiu cel mai bine” – Karma) este decis înlocuită de zicerea porcoasă directă: „Trebuie s-o întâlnesc, să i-o spun, să i-o pun” (Boysonic), „Fluturaş, nu mai ai aripioare / Lipsit de curtoazie, ţi-o dau din picioare” (Karma), „Îmi doresc să te fac” (AB-4) etc., etc.

Andreea Bălan detaliază verde-n faţă insatisfacţiile de alcov, complexând-şi bietul partener: „Când tu crezi că mă satisfaci / Îţi las impresia că ştii ce faci / Dar nu eşti cel mai bun, aşa cum crezi…” Cantautorii ştiu şi limbi străine: „Stella, eu te chiero ca un bou / Şi-o să te cheresc mereu ca un câine / Chere-mă şi tu pe mine” (Fără Zahăr)… Sigur că ar funcţiona prezumţia ironiei, pamfletului versificat, jocului suprarealist, da-i greu să atribui astfel de intenţii unor construcţii de genul „Du-te-n morţii mă-tii, că ştiu ce vreau / Nu mai sunt eu / Şi-acest lucru îl displac (!) / Îmi place floarea de bumbac (?) / Cu un aer divinal (?) / Sunt pentru uz medicinal” (AB-4).

Marea majoritate a „creaţiilor” (adevărat, „dintre sute de catarge” afli şi rare insule de autenticitate inspirată; le numeri pe degete) nu-s altceva decât colecţii de oftaturi supramodulate, de genul „Cad în genunchi / Şi-ncep să zbier / Ridic privirea / sus pe cer” (Akcent), „Fetele / Mişcă fesele / De când mă uit la ele / M-au luat căldurile / Cum să fac / Să le dezbrac?” (Alfa 007), „Stau şi-ascult şi sunt pe focuri / Cum te mişti prin jur pe tocuri” (Axxxa), „Tu mi-ai dat totul peste cap / Inima îmi arde la proţap” (Bosquito). Motivaţia trăirilor cantautorilor o sugerează trupa Verso: „Ce bine ne-am înţelege noi doi / Dacă n-am fi atât de beţi amândoi / Ce bine ar fi să fii doar a mea / Să stăm toată ziua şi s-avem ce bea”. Nu mai au ce să mire texte de calibrul „Iartă-mă, mămică / Fiindcă n-am putut păpa supică / Dar cred c-a fost stricat pesmetul / Fiindc-am înfundat din nou closetul” (Fără Zahăr) şi n-aş crede că se cuvine urmat îndemnul lui 1-Q Sapro – „Mai am un singur dor / Lăsaţi-mă să mor / În felul meu, pe limba mea / Hai, pa!”, adică să tolerăm la infinit proliferarea inepţiilor născute sub sloganul „contează doar muzica, textul e-un moft”.

Improvizaţiile nechemaţilor nu-s fredonate numai acasă, în baia personală, nici doar la ceaiurile private şi-n barurile deocheate, ci-s puse frecvent în undă de posturile noastre de radio şi tv, fiind onorate cu consistente remuneraţii pentru drepturile de folosinţă. Într-o ţară în care adevărata poezie (avem şi de-asta!) nu-i plătită de editori cu nici un sfanţ!