Mircea Radu IACOBAN

Forurile locale au sprijinit consistent eforturile teatrelor ieşene lăsate fără subvenţie, mijlocind audienţe la conducerile întreprinderilor, solicitând înţelegere, chemând directorii de fabrici la sediu întru sensibilizare, dar în primul rând spre a-şi salva propria piele: imposibil să fie încălcată o „indicaţie” provenită de la Cabinetul 2, dar nici nu puteau să anunţe închiderea celui mai vechi teatru românesc. Se aflau între ciocan şi nicovală, aşa că, de voie, de nevoie, au trebuit să ne devină aliaţi. Repertoriul, cum se ştie, era strict controlat de la Bucureşti, n-aveai cum să joci ceea ce considerai c-ar fi succes aducător de venituri, biletele aveau simbolic preţ fix – ce se putea face altceva decât să se inventeze „alte surse”?

Teatrul din Bacău a primit permisiunea să deschidă un chioşc în care vindea ouă cu un leu în plus, la Piatra Neamţ chiar că se confecţionau coşciuge, la Timişoara s-au înfiinţat cursuri (cu plată) de autoapărare pentru femei, în programele de sală tipăream reclame ce invitau la cumpărarea de locomotive diesel ori rulmenţi (mărfuri, de altfel, dirijate) şi tot aşa înainte, inventivitatea românească fiind chemată să născocească tot soiul de expediente, ori de crasă inutilitate şi iluzorie eficienţă, ori evident în afara legii.

Cum televiziunea ne regala două ceasuri pe seară cu emisiuni dedicate aproape în totalitate „eroului între eroi”, s-a ivit ideea organizării de „videoteci”: vindeai biletul Teatrului unui public dornic să vadă, fie şi pe micul ecran, filme străine. Traduse pe loc la microfon, netraduse, tineretul mai ales umplea sala Studio. De fapt, nici asta soluţie legală, toate casetele afişând, la deschidere, interdicţia proiectării în scop lucrativ. Oricum, n-a ţinut barem o vară: Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a luat seama de ştirbirea atribuţiilor Cenzurii şi a dispus prezentarea filmelor mai întâi la o Comisie centrală care să aprobe difuzarea. Bineînţeles că duceam în Capitală caseta cu „Răsună valea” şi, cum ştampila îngăduitoare se punea pe cutie, introduceam în acelaşi ambalaj, la Iaşi, cine ştie ce film violent cu mafioţi. S-a aflat, în urma unor scrisori îngrijorate ale oamenilor muncii, şi s-au interzis şi videotecile.

Când intrai în Teatru, trebuia să înfrunţi privirea întrebătoare a portarului cu patru copii, a muncitorilor de la ateliere, a actorilor: „chenzina asta luăm leafa?” Au luat-o totdeauna întreagă cei de la Teatrul Naţional; din nefericire, nu şi cei de la Operă ori Filarmonică – dar cu preţul apelării la istovitoare şi umilitoare „soluţii” în marginea sau total în afara legii. Se pare că, la Naţional, am beneficiat şi de un plus de solicitudine datorat tocmai zvonului la care se referea gazetăriţa tv: un post de radio străin preluase „informaţia” cu ginerele prim-ministrului, lumea asculta (am aflat printre ultimii, conform zicerii că întâi află satul şi pe urmă bărbatul şi am dezminţit-o într-o intervenţie la o Plenară – după care n-am mai fost niciodată invitat să iau cuvântul...) şi nu se făcea să refuzi rubedenia înaltului personaj. Aşa că am cârpit, cu atelierul de croitorie, 420 de prelate pentru camioanele unei întreprinderi de transporturi auto – de fapt, nici până azi nu ştiu cum arată o astfel de prelată, am confecţionat, cu atelierul de pictură, 2.000 de plăcuţe cu inscripţia „vânătoarea interzisă” şi, când a venit un control la Inspectoratul Silvic, cel ce întreba a fost invitat să le numere pe cărările pădurilor patriei, am produs, cu tâmplăria, sute şi sute de „paleţi” – evident, doar unul singur, păstrat ca anexă justificativă la factură, gazul metan ni-l plătea Combinatul de Utilaj Greu (Teatrul a primit, de la Tg. Mureş, invitaţia la semnarea contractul de livrare pentru... zero metri cubi!), electricitatea, Fabrica de Antibiotice, şi tot aşa înainte.

A necesitat enormă trudă şirul interminabil de infracţiuni pe care „stăpânirea” se făcea că nu le vede şi care ar constitui, acum, deliciul DNA-ului. Sper că a intervenit prescripţia ori barem vor fi categorisite ca ripostă în legitimă apărare... Târâş-grăpiş, sistemul începuse să funcţioneze, când am primit un telefon de la directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, Radu Beligan: „Dragă, ce faci tu acolo, vrei să demonstrezi că se poate?” Avea perfectă dreptate: şterpelind trudnic dintr-un buzunar al statului şi băgând în alt buzunar al statului, dădeam apă la moară iniţiatorilor unei absurdităţi profund dăunătoare, „autofinanţarea teatrelor”. Dilema era de nesoluţionat şi nu ştiu cum s-ar fi derulat lucrurile mai departe, dacă nu venea acel decembrie 1989.

La scară şi păstrând proporţiile, prima spălare a putinei s-a petrecut nu la Bucureşti, ci la Iaşi: în ziua de 18 decembrie 1989, la premiera piesei lui Canetti „Scadenţa”, un violent rechizitoriu antidictatură, importanţi membri ai Comisiei de vizionare, ca să nu spună nici NU, nici DA, au şters-o pe nesimţite, unul câte unul, de la discuţia finală. Venise scadenţa...