Mircea Radu IACOBAN

Zilele trecute, o jună reporteriţă isteaţă şi cu aplomb, cu operatorul după ea, m-a invitat să depăn amintiri despre... Constantin Dăscălescu. Pentru cine nu ştie: Dăscălescu a fost prim-ministrul lui Ceauşescu. Cu siguranţă, întrebarea a fost izvodită de vreun vârstnic comanditar de la studioul central, fătuca n-avea cum şi ce să ştie de demnitarii care au părăsit spaţiul public în anul naşterii dumisale. A rămas foarte surprinsă când i-am spus că socrul meu, Gatea Panait, este înmormântat de zeci de ani în cimitirul Mănăstirii Căldăruşani şi că pe fostul prim-ministru l-am zărit de aproape doar la televizor. Zvonul cu „ginerică” a circulat insistent în epocă, când se căutau explicaţii conforme cu morala vremii pentru justificarea carierei celor (prea) tineri.

Am continuat discuţia (operatorul filma – cine ştie, poate „scap” ceva) şi am constatat încă o dată că mai mult decât de zvonuri, banalităţi şi aproximaţii privind „epoca de aur”, reprezentanta tinerei generaţii habar n-avea. Nu-i cazul s-o învinuim: de unde să ştie? Culpabili sunt mai degrabă cei din generaţia mea, „oameni care tac” (cum suna titlul unei piese calpe), evitând nu numaidecât să inculpe ori să disculpe, dar barem să ofere bruma de informaţii lipsă din tabloul blurat al unei jumătăţi de secol din viaţa românilor. Cu alt prilej, venind vorba despre teatru, din nou o gazetăriţă (ele par a fi vectorii unui interes întemeiat mai degrabă pe zvonistică şi factologie cu coloratură mondenă) a exclamat: „A, Teatrul Naţional din Iaşi? Acolo făceaţi sicrie?” Cam atât pare să fi reţinut din adevărata dramă trăită de instituţiile de spectacole din România, lăsate brusc fără subvenţia care, pretutindeni în lume, îngăduie viaţa scenei.

Cum cei care au trăit urmările ineptei tentative de asasinat cultural sunt tot mai puţini şi, pare-se, nu tocmai aplecaţi spre confesiuni lămuritoare, încerc să detaliez cât de cât, mai ales că, la Iaşi, m-am aflat în centru acestui real tsunami instituţional. Ciudat: astăzi, nici actorii nu par (ori, cu bună ştiinţă, nu vor) să-şi reamintească anii de restrişte: ce-a fost a fost, ducă-se! Cele rele, să se spele! Nu făceam sicrie la Iaşi – de altfel, ar fi fost şi imposibil ca un atelier de tâmplărie cu doi lucrători să susţină financiar ditamai Teatrul cu aproape 200 de salariaţi, acoperind şi cheltuielile de montare, onorariile, utilităţi etc., etc. – dar Teatrul „Vasile Alecsandri”, procopsit cu aşa-numita „Administraţie comună”, era obligat să gestioneze administrativ atât Naţionalul, cât şi Opera, Filarmonica, Teatrul „Luceafărul” şi Teatrul de la Suceava, astfel trebuind să-şi ia asupră-i bună parte din responsabilitatea depăşirii unui moment ce primejduia funcţionarea unor instituţii etalon, de tradiţie şi cu meritat prestigiu. „Administraţia comună” a constituit subiectul unei teze bucureştene de doctorat, mult agreată de „Cabinetul 2”, întrucât dădea iluzia că s-ar obţine diminuarea numărului de posturi funcţionăreşti şi, implicit, micşorarea cheltuielilor. În fapt, s-a întâmplat taman de dos, dar asta-i o discuţie ce merită reluată cu alt prilej. Mecanismul contabilicesc astfel imaginat era de o absurditate de neimaginat: exista un singur cont bancar, din care aveau egală permisiune să dispună plăţi fiecare dintre cei patru directori. Teoretic, luau leafa, din contul general ştirb şi pirpiriu, salariaţii instituţiei al cărui director ajungea, dimineaţa, primul la bancă; practic, nimeni n-a avut obrazul să înhaţe din agoniseala altuia, dar s-a creat un etern izvor de frustrare şi suspiciuni, câtă vreme Teatrul Naţional plătea 100% din salarii, iar Filarmonica, 20%. Demn, valorosul dirijor şi director al Filarmonicii, Ion Baciu, a declarat situaţia inacceptabilă şi a părăsit Iaşiul, aciuându-se un post subaltern la Ploieşti. Cei rămaşi au trebuit să lase în planul al şaptelea preocupările privind ţinuta artistică a reprezentaţiilor, practicând un soi de cerşetorie oficializată şi petrecându-şi mai tot timpul în antecamera cutărui director de uzină – care, la rându-i, nu putea să asigure leafa propriilor salariaţi, darămite să mai şi miluiască Teatrul ori Opera!

Unii şefi de întreprinderi, grupuri de şantiere, CAP-uri, cooperative meşteşugăreşti înţelegeau situaţia, alţii, după ce te ţineau umilitor la uşă, îţi spuneau verde-n faţă: „autofinanţaţi-vă, asta-i sarcina, asta facem şi noi.” Calculele arătau că, prin vânzarea biletelor, unica sursă de venit, s-ar fi putut acoperi necesităţile bugetului doar cu condiţia ca spectatorul, după ce-şi cumpără tichetul, să intre pe o uşă şi să iasă pe cealaltă, ca la Mausoleul lui Lenin, 24 de ore din 24. Iar biletul costa cât patru de tramvai, preţul rămânând pe veci bătut în cuie, astfel asigurându-se, nu-i aşa, accesul clasei muncitoare la valorile artei angajate.