Mircea Radu IACOBAN

Ca în fiecare sfârşit de iunie, la Iaşi s-a comemorat pogromul din vara lui 1941. Presa n-a părut a fi prea interesată, ceea ce confirmă bănuiala că-i un subiect gazetăresc mai degrabă de evitat. Mai întâi, fiind vorba despre un eveniment jenant (eufemism!) pentru istoria Iaşului. Surprinzător din toate punctele de vedere, date fiind tradiţiile şi vocaţia umanistă a fostei capitale moldave, pogromului i se pot găsi anume explicaţii, dar nicicum şi  niciodată justificări. E-o tragedie ce se cuvine asumată; politica struţului nutreşte legende şi deformări ale adevărului tristei întâmplări, iar istoriografia s-a codit mult până să-şi formuleze o poziţie. În anii  ceauşismului, Kareţchi şi Covaci au cutezat să semneze o discutabilă carte dedicată pogromului. Manuscrisul a fost masacrat de cenzură, rezultând o  carte ştirbă, căreia i se impută, înainte de orice, sub-evaluarea cifrei totale a victimelor - şi aici nu mai poate fi vina cenzurii. Foarte prezent în literatura prozatorilor evrei, evenimentul din 1941 continuă să treacă greu pragul de la evocare subiectivă la examinarea competentă a istoricului obiectiv. Se ivesc, însă, semne încurajatoare, mai ales că, după cum ne informează A. Cioflâncă, unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai „Șoahului”, „au  apărut munţi de documente noi”. Încurajator, istoricul A. Fl. Platon constată că „memoria şi istoria par a fi intrat, inclusiv în România, sub zodia unei convieţuiri mai puţin conflictuale”. Care ar fi temeiurile conflictului în cazul pogromului de la Iaşi? Primul se referă la procentul de responsabilitate revenit autorilor oribilului act. La o extremă se situează teza susţinută de I. Coja & comp., care încearcă să acrediteze ideea că şi „lucrătura” şi „punerea în operă” poartă doar semnătură nemţească. Al doilea, şi el exagerat, tinde dacă nu să nege, oricum să ignore participarea trupelor germane Todt. N-aş zice că, de astă dată, adevărul se află chiar la mijloc, ci „bate” către una dintre extreme, dar nu văd nici un impediment real care să determine re-recurgerea, mai hotărâtă şi ne-partizană, la documente, singurele apte să „lumineze” şi culisele evenimentului, şi acţiunile decizionale „la vârf”. A doua chestiune care „frige” se referă la numărul total al victimelor. Și un singur mort fără vină constituie amară tragedie, darămite mii. Între 3.000 şi 12.000, ecartul este însă mult prea mare. Când se omoară la grămadă, sigur că nu pot fi luate în calcul doar victimele înregistrate nominal în documente şi-i firesc să apară aproximaţii. Nu-i vorba despre o simplă dispută cifrică (cinic, Stalin spunea că, de la un punct încolo, astfel de cifre ţin doar de... statistică!), ci  de vieţi omeneşti curmate absurd şi brutal, de destine frânte, de atrocităţi inimaginabile în plin veac XX românesc – dar mă tem că totalul uciderilor n-are şanse să fie vreodată stabilit cu absolută certitudine, chestiunea rămânând, din păcate, deschisă. Consistente desluşiri în „anatomia” (de fapt, „patologia”) pogromului aduce cartea lansată cu  prilejul comemorării, „Pogromul de la Iaşi şi Holocaustul în România”, ediţie bilingvă româno-franceză, apărută sub egida Editurii Universităţii „Al. Ioan Cuza” sub semnătura lui Carol Iancu, fost profesor la Universitatea din Montpellier şi Al. Fl. Platon, profesor al Universităţii ieşene. Sunt înmănunchiate noi contribuţii memorialistice (remarcabil textul Sylviei Hoişie) şi cercetări întemeiate pe documente recent investigate, datorate unor universitari din Iaşi, Cluj, Bucureşti, Chişinău, din Franţa şi USA. De reţinut alocuţiunea Preşedintelui Federaţiei Comunităţilor Evreeşti, Aurel Vainer, rostită cu prilejul lansării, prin care se lansează invitaţia la analiză echilibrată a întâmplărilor tragice din 1941. Nu şi tolerantă, fiindcă bestialitatea asasină rămâne în veci intolerabilă, dar păstrată între limitele analizei bazate pe document revelator şi incontestabil. Nici memorialistica nu se cuvine subestimată, cu atât mai puţin rigoarea cercetării ştiinţifice - şi aici s-a apelat la păstrarea aceluiaşi echilibru necesar oriunde şi oricând. Cu timpul, s-ar putea instaura pericolul ajungerii de la genocid la memoricid, (vezi şi cartea „Vandee, de la genocid la memoricid”, de Reynald Secher) – uciderea amintirii, fie prin ignorarea unui act încadrabil în „Șoah”, fie prin copleşirea lui cu contribuţii subiective, ce pot conduce, fără voie, la neglijarea esenţialului. Presa nu s-a grăbit, poate din comoditate şi din dificultatea în sine a subiectului, să comenteze momentul comemorativ. Încercăm s-o facem, fără a miza pe o comprehensiune generală. Poate chiar dimpotrivă. De regulă, sunt cultivate doar amintirile plăcute şi edulcorate...