Mircea Radu IACOBAN

De regulă, scriu destul de uşor. Poate chiar prea. Acum, mă poticnesc de la bun început: cu ce noutăţi aş putea veni la ceas aniversar, când despre DRP s-au scris cărţi şi se vor scrie încă, opera îi este binecunoscută şi apreciată, iar pentru portretul autorului s-au aşezat pe pânză toate culorile spectrului, de la auriul mierii la catranul urii. Cel mai greu îmi vine să scriu despre cei foarte apropiaţi...  Înseamnă să forţezi uşi deschise vorbind despre caratele teatrului şi prozei oltean-ardelean-bucureşteanului DRP; s-ar părea, mai degrabă, că merită să profit de sumedenia de amănunte ce le ştiu privitoare la drumul contorsionat al dramaturgiei sale către scenă. Opera, dacă-i într-adevăr Operă, trăieşte prin ea însăşi, împrejurările neprielnice, piedicile, inamiciţiile, cenzurile pot să-i adauge interes şi strălucire de moment; de rămas, rămâne ceea ce ai scris. Cu har sau făr-de.

Greu de crezut, mă tem că nu ştie nimeni, dar DRP a fost unul dintre cei mai cenzuraţi dramaturgi români. Din acest punct de vedere, n-are vâna de luptător proprie altor ardeleni ce şi-au apărat tenace fiecare frază; ostenit şi scârbit de opreliştile ce tot barau drumul către premieră (la Naţionalul ieşean) al piesei „Hoţii de vulturi”, s-a dat bătut: „crede-mă, nu mai pot, scrie tu alt final”. Unul „luminos” adică, potrivit ca nuca-n perete cu substanţa scriiturii, nutrită de derizoriu, deziluzie şi ratare. N-am imaginat decât două-trei replici neutre, dar am plasat, în fundalul scenei, ditamai soarele hrănit de toate reflectoarele cu putinţă şi i-am pus pe cei doi eroi să păşească „optimist” către orizontul incendiat electric de astrul zilei. Lipitură ordinară, spectatorul a receptat-o imediat ca atare, am desluşit zâmbete în sală, dar mărunta viclenie a salvat piesa...

Aş spune că proprie lui DRP este vocaţia construcţiei – nu numaidecât în scriitură, ci la propriu şi în orizont instituţional. Am edificat şi dotat împreună Casa Scriitorilor din Iaşi, într-o perioadă în care orice construcţie social-culturală era strict interzisă, iar achiziţionarea pieselor de mobilier aşijderea. Însăşi ideea clădirii unui edificiu destinat oamenilor scrisului părea venită de pe altă lume! Soluţiile „ocolitoare” ce le-am inventat atunci ar face deliciu oricărui DNA – oare, delictul s-o fi prescris? În acte, noul sediu figura drept... „atelier de ţesut covoare pentru Cooperativa Mioriţa”! Toate au trecut, Casa Scriitorilor din Iaşi, unică în ţară, există şi funcţionează; cred că-i unicul imobil fără nici un act! Conjunctural, a primit numele altui fost preşedinte al Uniunii, care n-a avut cea mai mică implicare, dar, la urma urmei, ce mai contează? Cât a fost păstorită de DRP, în vremuri grele, Uniunea Scriitorilor a avut independenţă financiară, poseda sumedenie de case de creaţie, iar drepturile de autor gestionate prin Fondul literar nu erau deloc iluzorii.

Am fost martor al multor intervenţii stăruitoare întreprinse de Preşedinte pe lângă „foruri” pentru rezolvarea unor „cazuri” devenite cronice, începând cu susţinerea cererilor de viză şi terminând cu asigurarea locurilor de muncă, condiţii locative ş.a.m.d. Mulţi dintre cei sprijiniţi atunci îi sunt inamici acum, de parcă n-ar şti că era de-a dreptul obligatoriu să semnalizezi la stânga pentru a cuteza cel mai mic pas în direcţia cealaltă...

Îmi amintesc, în treacăt, că un tânăr condeier dintr-un judeţ moldav i s-a plâns, într-o scrisoare, că, printre alte persecuţii (reale) ale forurilor locale, i s-a interzis şi... deţinerea maşinii de scris. Deşi nu era membru al Uniunii (tocmai pentru că nu primea avizul respectivului organ judeţean – altă absurdă cerinţă!) ne-am oprit, în trecere prin oraşul cu pricina, spre a interveni pe lângă prima secretară (ciudat personaj limitat şi pitoresc – la revoluţie, s-a ascuns... în munţi!) explicându-i că, la Europa Liberă nu-i obligatoriu să trimiţi texte dactilografiate, poţi scrie şi cu pixul. Nu ştiu cât am izbutit s-o convingem (îi trăgea mereu cu formidabilele rezultate obţinute în agricultura judeţului), dar văd că, acum, scriitorul cu pricina acuză că „a fost anchetat de DRP şi MRI veniţi special ca să...” Ca să ce? Ridicol! Nu cred că aşteaptă cineva recunoştinţă pentru sprijinul real primit cândva, dar, oricum, a judeca situaţiile de atunci conform criteriilor de acum e-o mare eroare şi-atât.

Vor fi existând, probabil, şi reproşuri cu oarece întemeiere; inevitabile când diriguieşti o obşte dificilă, marcată de apăsate subiectivisme, într-un climat în care „stăpânirea” (vorba lui Lesnea) nu ostenea să aşeze interdicţii peste interdicţii. O judecată limpede şi desprinsă de umorile politicului va trebui să ţină seama că, în pofida tuturor piedicilor, literatura de reală valoare a văzut, până la urmă, lumina tiparului, iar pentru membrii săi, Uniunea Scriitorilor a făcut şi cât s-a putut, şi mai mult decât atât.  Se putea mai mult? Nu mă îndoiesc. Dar cum? Nici acum, după un sfert de veac, n-am izbutit să aflu.

Şi n-aş vrea să închei fără a menţiona faptul că DRP a avut parte, în familie, de sprijinul constant al Doamnei sale, un personaj aparent de planul III, care l-a înţeles şi consiliat cu benefică înţelepciune.