Mircea Radu IACOBAN

Pe cât de puţine ştim despre viaţa şi petrecerea moldovenilor în al XV-lea veac (vezi articolul nostru „1432”), pe atât de multe-s detaliile privitoare la secolele ce aveau să vină; fireşte, creşte exponenţial capacitatea de informare, de circulaţie şi de stocare a „novitalelor”; desăvârşită în secolul XIX, „europenizarea” susţinută de cultura şi „limba hexagonală” (cum denumea franceza regretatul magistru din Cajvana, Luca Piţu, recent trecut în lumea umbrelor) a parcurs, în linii mari, traseul urmat de engleză astăzi. Numai că atunci, o pătură destul de subţire, provenită din clasa medie şi, mai ales, din cei de deasupra ei, îşi putea permite un anume acces la valorile civilizaţiei occidentale, însuşite uneori mimetic, până la caricatural, în vreme ce engleza defilează azi victorioasă, fără limitări dictate de starea socială a românului devenit şi-n acte „european”... supus globalizării.

Sursa cea mai bogată în informaţii o constituie literatura epistolară ce înmănunchiază scrisorile veacului XIX: o formidabilă dorinţă (şi nevoie) de a scrie însufleţea condeiul moldoveanului uimit de noile ritmuri ale vieţii cotidiene şi tentat să încerce a le face faţă întâi de toate prin susţinută comunicare. De unde şi pierderile pentru istoriografie, fiindcă internetul, telefonul mobil, reţelele de socializare, facilităţile tehnice aduc comunicarea în pragul instantaneului, dar... nu tezaurizează. Citind scrisorile trimise ori primite de Doamna Elena Cuza („Principesa Elena Cuza, corespondenţă şi acte”, sub redacţia Virginiei Isac şi Auricăi Ichim) afli sumedenie de amănunte care, altfel, în luminatul veac XXI, ar fi ajuns în compartimentul „trash” al computerului şi, inevitabil, până la urmă s-ar fi mistuit în neant. Victoriosul telegraf îşi făcea datoria spectaculos pentru vremea aceea, cu ritm de melc pentru exigenţele de acum: o „telegramma” trimisă de Elena Cuza din Bucureşti la ora 2,28 p.m. ajungea la Vaslui la 11,40 – mai mult decât durează, azi, călătoria cu trenul! Altă „telegramma”, cea cu nr. 46/12, din „48 de vorbe”, trimisă de la Ruginoasa era recepţionată la Cotroceni după 11 „ceasuri” - şi erau veşti trimise Domnitorului ţării, maximă urgenţă, adică. Tot e un câştig pentru ideea de comunicare, într-un spaţiu în care, nu cu multă vreme în urmă, veştile le aduceau „călării”, înfruntând glodurile şi troienele Moldovei.

Ciudat este că, de la Viena la Soleşti, depeşele telegrafice soseau mult mai rapid... Cum se călătorea atunci? Plecând spre Paris la 3 octombrie 1863, Elena a ajuns, cu caleaşca, la graniţă (Orşova) la 8 octombrie; de la Orşova, a luat vaporul şi, pe Dunăre, s-a oprit la Viena, de unde s-a urcat în trenul spre Paris: voiajul a durat, în total, 11 zile! Înapoi, pe alt traseu, ceva mai rapid: Paris-Viena-Pesta cu trenul, vapor până la Giurgiu şi caleaşcă spre Bucureşti – linia ferată avea să se inaugureze abia în 1866 şi să se... desfiinţeze în 2005, din pricina unui pod „ireparabil”...

Azi, ne impacientăm când avionul de Paris întârzie jumătate de ceas! Drumurile cu caleaşca nu erau lipsite de primejdii: „Accidentul de la Bacău (1864) nu a fost grav. Am sărit din trăsură din instinct (...). Am avut mult noroc în această întâmplare care, cu un dacă şi un dar, ar fi putut răsturna trăsura mea în Bistriţa.” Banale solicitări de aprovizionare curentă pot stârni, azi, zâmbete: doctorului Carol Davila îi cere să-i trimită „câteva ocale de lumânări otrăvite puternic pentru a distruge şobolanii (...). Ai fi amabil dacă mi-ai da şi reţeta acestor preţioase lumânări.” Prin aceeaşi epistolă îi mai solicită un „butoi cu ciment”, dar şi instrucţiuni, fiindcă „aici nimeni nu ştie să întrebuinţeze cimentul”.

Aflăm din sumedenia de scrisori, majoritatea redactate în franceză (Elena vorbea şi germana), epistole despre care nimeni nu credea că vor fi date vreodată publicităţii, şi mărturisiri de mare sinceritate privitoare la Al.I. Cuza, „acest îngrozitor ştrengar care mi-i drag orice s-ar spune, cu excesul obişnuit când e vorba de el; are, fără îndoială, defectele lui, dar îmi este ataşat şi vă iubeşte pe toţi.” Apropo de „excese”, dar şi de generoasă toleranţă: tot dintr-o scrisoare aflăm că, în cortegiul care, la părăsirea ţării după abdicarea forţată din 1866, trecea munţii, a acceptat să facă parte şi Maria Obrenovici... Refugiată la Paris, Elena îi scrie mamei: „frumoasă ţară (România, n.n.), răi oameni!” – şi s-ar zice, admirând vălmăşagul politicalelor din zilele noastre, că exclamaţia din 1866 nu şi-a pierdut actualitatea... Încă un amănunt, prea puţin cunoscut: la înmormântarea lui Cuza (Ruginoasa, mai 1873), Elena a hotărât ca, printre personalităţile alese de ea, între care Alecsandri, Kogălniceanu, să poarte „onorurile şi panglicile”, s-a aflat şi Moş Ion Roată, chemat special din ţinutul Vrancei...