Mircea Radu IACOBAN

Monica Iacob Ridzi a izbutit să evadeze – prin poezie, „emoţie şi gând”: „E frig afară, e frig în celulă / Port haine groase, dar şi căciulă / Mâna e rece pe pixul îngheţat / Scriu greu, nu mă pot opri din tremurat”. Cu poemul publicat pe blog, Monica a izbutit să obţină Premiul al II-lea la Concursul „Poezie de puşcărie” (preşedintele juriului, Dan Mircea Cipariu), fiind pe cale să se procopsească şi cu un al doilea dosar, de astă dată benign – dosarul de primire în Uniunea Scriitorilor. Mai cităm, fiind vorba despre o creaţie originală, pornind încă de la titlu („Poezie despre viaţă”), de reală sinceritate: „Comisia Europeană ne cere mai mulţi condamnaţi / Şi critică instanţele dacă sânt inculpaţii achitaţi / Justiţia independentă a decis: aplicăm doar pedepse cu executare / Să nu-i supărăm pe cei de la monitorizare. / Aşa se face că oameni nevinovaţi / Au ajuns să fie condamnaţi. / Să sufere, să se chinuie, / Să stea departe de familie (…) / Caut răspunsuri la întrebări nescrise / Şi-mi spun că-n viaţă / Sânt şi momente triste”. Critica literară va decela, fără îndoială, sonuri din Beldiman („Ce necaz, ce osândire, vai mie ce foc amar / Ce trăznit şi ce lovire, ce otrăvitor pahar! / Cine-au socotit vreodată, cine-au putut pune gând / Jalnica ţării stricare s-o vadă aşa curând? / În ce stare, amar mie! Te cutremuri când priveşti / A lacrimelor năvală chip nu este s-o opreşti!”), dar, desigur, şi din Alecu Văcărescu („Dă lacrimi vărs pâraie / Cu groaznică văpaie / Şi sufletul îmi iese / De ohtături adese”), poate şi din Vasile Fabian Bob („S-a întors maşina lumii, s-a întors cu capu-n gios / Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos” – cer scuze onorabililor înaintaşi că-i întorc din uitare: la urma urmei, din stihuirile lor răzbat şi sonuri de poezie autentică).

Monica Iacob Ridzi scrie abrupt, decis, fără fandoseli feminine, cu vocaţie contestatară şi evidentă ştiinţă a rimei: „Trăiesc acum un astfel de moment / În mod profund nedrept / Nu a contat că sunt un om drept / Un om modest, cinstit, cu mult respect. / Nu a contat că sânt un om drept / Că nici un leu nu am luat, / Că nimeni nimic nu mi-a dat, / Că atribuţiile mi le-am respectat, / Că toate competenţele pe care am putut le-am delegat / Că nimic nu am semnat, că de funcţie nu am abuzat.” Şi aici este evidentă benefica influenţă a literaturii clasice: „Dar eu om de-naltă fire / Decât e mai cu simţire / Cum poate să-mi fie bine? / Oh, amar şi vai de mine” (Ienăchiţă Văcărescu) ori „Căzut şi eu în cursa urzirii prea spurcate / Ce ia însuşi vederea, ca orb am naintat” (Eliade). Cu astfel de temeiuri sigure în creaţia înaintaşilor, Monica încearcă să menţină poezia română aproape de izvoare, chiar dacă, pe alocuri, poemul aduce a Contestaţie în anulare („Tot ce-a contat pentru cei care m-au condamnat / A fost ordinul dat”).

Şi încă o virtute a „Poeziei despre viaţă”: oglindeşte limpede nivelul cultural al miniştrilor României… S-a dat publicităţii şi un facsimil al unei scrisori a lui Becali (şi el autor de… cărţi!) către şeful puşcăriei. Cu toată bănuita intervenţie a avocaţilor, ortografia de repetent în clasa a II-a primară rămâne de tot… farmecul. Copos, la rându-i, este cercetat pentru plagiat (avantaj Monica: versurile îi aparţin fără îndoială, imposibil să le fi „ciupit” de pe undeva). Cât priveşte aşa-zisele cărţi scrise în puşcărie… Bietul Fanfan (sau cum l-o fi chemat) venea cu limbajul frust al pârnăii, oferind cititorului voluptatea fructului dacă nu oprit, măcar inedit. Tot era ceva! Ultimele evoluţii ale literaturii de puşcărie arată că o condamnare individuală poate fi redusă prin… trudă colectivă. Cu ceva parale, violatorul Bâzdâgă poate găsi oricând un „negru” care să-i furnizeze un manuscris despre filosofia lui Kirkegaard.

Şi rămâne de discutat, chiar cu oarece urgenţă, completarea prevederilor legale, fiindcă a „scrie cărţi” pur şi simplu, fără a se ţine seama de capacitatea reală a condamnatului de acces la prestaţia intelectuală a scriitorului jigneşte însăşi… noţiunea de carte.