Mircea Radu IACOBAN

Mi-ar fi plăcut mai mult istoria dacă, în şcoală, dascălii n-ar fi insistat atât cu memorizarea anilor. Răscoala de la Bobâlna mi-a stricat media generală într-al doilea an de liceu: parcă aud şi acum interogaţia mustrătoare a profesorului Iţcuş: „cum, elev Iacoban, să nu ştii dumneata anul Bobâlnei?” Sigur că, în absenţa reperelor temporale, istoria n-ar fi decât o poveste cu „a fost odată”, numai că-i nevoie şi de o anumită înzestrare în temeiul căreia să funcţioneze abilitatea de a reţine câte ceva din nesfârşitul noian de cifre. Am un amic care-ţi încadrează instantaneu între anul naşterii şi anul morţii viaţa cutărui compozitor, inventator, domnitor, scriitor clasic ori gangster celebru, de parcă ar avea în dotare un imens rastel în care aşteaptă „pe loc repaus” puzderia de ani să fie chemată la raport. E mai rapid decât Google şi nu l-am prins niciodată trişând; nu-s deloc sigur, însă, c-ar avea şi o anume reprezentare a anilor cu pricina altfel decât ca repere inerte, musai de înfipt în memorie. Adică, dacă poate să-şi imagineze crugul lumii acesteia (cum spunea Sadoveanu) în momentul fixat ca-n insectar din raţiuni didactice.

Mereu încerc (că nu reuşesc totdeauna e altceva), închizând ochii, să văd dincolo de cifra săpată în piatră cum arăta, la vremea aceea, spaţiul românesc potopit acum, vara, de sumedenia turiştilor care „fac mănăstirile”. Cum arătau locurile, chipurile oamenilor, care le erau bucuriile, care spaimele, care era înfăţişarea aşezărilor, a râului, a ramului… În oaza de linişte şi umbră a Mănăstirii Bistriţa (cea de Neamţ, că mai este o Bistriţă în Vâlcea) mormântul lui Alexandru cel Bun este vegheat de cifra 1432 (una dintre puţinele data reţinute ca şcoler, printr-un procedeu mnemotehnic: 1, apoi descrescător, 4, 3, 2). La vremea aceea, lăcaşul se afla „în pustia codrilor”. În 1432, când carul mortuar a ajuns de la Suceava la Bistriţa (închipuiţi-vă drumul de trei zile şi două nopţi prin zăpezile din ianuarie, dar şi pe acela străbătut de cortegiul ce însoţea, în miezul verii, trupul voievodului Ştefan în ultimul său drum către Putna…) se năştea Mohamed al II-lea Fatih, turcul care voia „Din pristolul de la Roma să dea calului ovăs”, întemeietorul Imperiului Otoman, strategul ce a învins Constantinopolul târându-şi corăbiile pe uscat.

Fatih Cuceritorul avea să fie oprit de oştile române în expediţiile sale către inima Europei; l-a învins mai întâi Iancu de Hunedoara, zis „Iancu Sibianul”, apoi Vlad Ţepeş, fiind forţat să se întoarcă după ce-l înfrânge Ştefan cel Mare la Vaslui şi la Podul Înalt. Cu un an înaintea morţii lui Alexandru, otomanii fuseseră respinşi tot de sibieni, ocazie cu care Papa Eugen al IV-lea vorbeşte despre Sibiu ca un „bastion de apărare a întregii creştinătăţi.” Cum ar fi arătat azi Europa fără scutul oştilor alcătuite în bună măsură de români? Deşi la Bistriţa a scris şi este înmormântat un mare cronicar, Grigore Ureche (1647), din vremea de după Alexandru nu prea avem letopiseţe, aşa că imaginaţia, cu puţin sprijin în urice şi ispisoace (Pomelnicul de la Bistriţa, Hrisovul lui Ilie Vodă), poate încerca să recontureze realitatea locurilor până la Ştefan cel Mare. Sub arhipăstorirea Ceahlăului, câteva sate pe valea Bistriţei, Tazlăului, Cracăului, mănăstirea edificată de Alexandru la 1407, codri nesfârşiţi, drumuri înşelătoare cu treceri primejdioase prin vad, puţină ştiinţă de carte, biserici modeste, cu cei mai mulţi slujitori neşcoliţi, ogoare smulse din trupul pădurii – toate însufleţite de voinţa încăpăţânată, neabătută, a moldovenilor de a-şi apăra glia, familia, ţara.

Spre deosebire de Ştefan, care încăleca adesea, cu ieşiri neaşteptate din cetate, Alexandru a drumeţit puţin, rămânând 32 de ani mai ales între zidurile Sucevei, de unde a ţesut o înţeleaptă politică a compromisului şi echilibrului între puterile vremii. Sub domnia lui au avut loc cele dintâi bătălii ale românilor cu turcii (Chilia, Cetatea Albă, 1420) şi primele izbânzi ale moldovenilor în faţa otomanilor. Istoricii au refăcut itinerariile cutezate de Alexandru: Cameniţa (1404), Liov (1407), Roman (1411) şi de mai multe ori la ctitoria sa, mănăstirea Bistriţa, unde odihneşte şi una dintre soţii, Ana (Neacşa?). Ciudat: n-ar fi fost niciodată la Iaşi, oraş care-şi fixează atestarea tocmai într-un act al lui Alexandru din 1408 şi în care Lăpuşneanu avea să mute capitala Moldovei. După moartea lui Alexandru a urmat un vălmăşag de domnii scurte şi puţin rodnice (17 în 25 de ani), până la urcarea lui Ştefan pe tronul Moldovei… Galaction spune că tezaurul Mănăstirii Bistriţa a fost risipit; foarte târziu, BNR a retrocedat din cele rămase - mai nimic faţă de ce fost-a cândva… Zi caldă de vară la Mănăstirea Bistriţa; pâlcurile de turişti fotografiază şi-şi notează conştiincioşi o cifră: 1432.