Mircea Radu IACOBAN

Legislativul statului Alabama a adoptat un act normativ ce pare a încălca drepturile populaţiei de culoare. Oare n-ar trebui să luăm poziţie? Ambasada României la Washington ar putea să-şi manifeste public îngrijorarea? Întreb, nu dau cu parul. Închipuiţi-vă un astfel de demers al diplomaţiei noastre: probabil ar stârni ilaritate şi proteste superior ofuscate: românaşii cutează să se amestece în politica internă a SUA! Să zicem că raportul şoricel-elefant dintre ţările noastre chiar trimite în derizoriu o poziţionare oficială românească într-o chestiune strict americană, dar faţă de olandezi raportul se inversează. Cunoaşteţi vreo situaţie în care Ambasada României a reacţionat faţă de cutare prestaţie cu caracter intern a legislativului olandez? Ori britanic? Ori francez? Sunt sigur că Ministerul de Externe de la Bucureşti nici n-a luat în calcul vreodată asemenea eventualitate. Invers însă, nu numai că se poate, dar primim mereu, cu umilă emoţie resemnată, bobârnacele ambasadorilor străini. Fireşte, principiile şi regulile diplomaţiei n-au cum opera selectiv, în funcţie de dimensiunile, forţa şi importanţa cutărui stat; fiecare subiect al dreptului internaţional are drepturi egale, se cuvine egal tratat şi nu există, cel puţin teoretic, exceptări care să permită astfel de amendări ale activităţii parlamentare dintr-un alt stat.

În cazul Americii, ar fi oarecum de înţeles: jandarmul nr. 1 al lumii, calitate ce şi-a autoacordat-o, dar pe care mapamondul (cu o excepţie: Putin) a şi acceptat-o fără prea multă crâcnire, se consideră îndreptăţit să intervină unde şi cum crede de cuviinţă. De bănuit şi de înţeles (dar nu şi de acceptat) resorturile ce determină conduita în situaţii similare a Olandei, Franţei, Marii Britanii: toate trei au fost mari puteri coloniale şi se vede că încă mai dăinuie mentalitatea legitimei intervenţii autoritare de la „centru”. Ţările Române la rându-le, aflate îndelungată vreme sub suzeranitate turcă şi sub teroarea Firmanului de la Înalta Poartă, acceptă cu întârziată supuşenie statutul ingrat de colonie virtuală, dacă nu chiar de ultim paşalâc (ce tinde a înlocui naiva pretenţie de „lider regional”). Ambasadele noastre se fac auzite doar în chestiuni punctuale, când este vorba de cetăţeni români şi speţe româneşti, în vreme ce alte reprezentanţe diplomatice se consideră îndreptăţite să se poziţioneze autoritar în situaţii care exced şi misia, şi competenţele lor reale. Iar România, supusă, tace.

*

Într-o emisiune televizată, uimire deplină în tot platoul: cum a fost cu putinţă ca, după tranzacţionarea unui autoturism de lux Mercedes 500 (scris greşit: Merces), procurorul să constate că maşina cu pricina nu figurează nici în evidenţele Poliţiei Rutiere, nici în cele ale Registrului Auto Român – astfel fiind îndreptăţit să dea faimosul NUP: maşina neexistând, n-a existat nici vânzarea, către fostul preşedinte. Măi, să fie! Noul proprietar însuşi a declarat public că a cumpărat limuzina (s-a prezentat şi actul vânzării în original) de la X, care i-a oferit-o la „un preţ prietenos” – iar fantoma pe patru roţi să nu existe în evidenţele computerizate!? Nu s-a aflat nici o explicaţie, aşa că încercăm să oferim una: dacă în memoria computerelor s-a căutat maşina „Merces”, cum scrie în actul procurorului, sigur că n-avea cum să fie găsită. Ar mai rămâne de văzut dacă-i vorba de o greşeală de dactilografiere intenţionată sau nu…

*

Constatând că „trage apa la Bucureşti şi face plata la Paris”, Ilie Şerbănescu mai observă că Apa Nova, companie franţuzească, îi vinde apă românească, curentul electric, la fel de românesc, şi-l plăteşte la ENEL, deci, italienilor, gazul metan din producţie internă îl achită companiei Gaz de France Suez, benzina… ş.a.m.d. Şi mai constată că în ultimii 24 de ani au dispărut peste 1.200 de unităţi industrial-economice – mai mult decât ar fi putut distruge, la un loc, Primul şi al Doilea Război Mondial, plus cutremurul din 1977, ori bomba de la Hiroşima împreună cu aceea de la Nagasaki. Astfel de constatări nu pot fi urmate decât de întrebarea (leninistă!) „Ce-i de făcut?”