Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Sâmbătă seara, în parcul din centrul oraşului Piatra Neamţ. Vară caldă, liniştită, toate băncile ocupate; s-ar putea zice, după forfota cărucioarelor şi hărmălaia puştimii, că ne aflăm în parcul „Mama şi Copilul”. Odraslele risipite prin labirintul verde sunt strigate pe nume şi astfel poţi afla tendinţele actuale în botezarea tinerei generaţii. Băieţii sunt ori Cosmin, ori Codrin. Rareş, mai rar. Patine cu rotile, plăci, biciclete nichelate, triciclete, unele chiar cu motor electric alimentat cu baterie de maşină. Rămân în veci sub bănuiala necredibilului patinele de lemn ale copilăriei noastre, legate cu sârmă de bocancii cumpăraţi o dată la doi ani, „pe puncte”. Puştimea urbană a veacului XXI, (prea) bine hrănită, se arată cam rotunjoară şi cam supraponderală. Iar primul gest al părinţilor când decid popasul este să desfacă pungile cu pateuri şi zaharicale. Constat că, după micile incidente de circulaţie infantilă, nu se mai strigă „au!”, ci „waw!”, iar păşunistul „da” a lăsat deplin locul elevatului „OK”.
O pereche, probabil liceeni, se instalează pe banca de vizavi. Şi el, şi ea, amândoi prea „împliniţi” pentru vârsta ce le-o bănui (raportul înălţime/greutate) deschid pungile de la fast-food. Au ronţăit fără încetare întreaga jumătate de oră cât i-am avut în faţă, după care au împachetat grijulii bunătăţile rămase: vor continua acasă. Pe alee vâsleşte ca un crab un tânăr deformat de poliomielită. Fiecare pas pare adevărat chin. Poartă un tricou inscripţionat „ Messi
Ceasul din turnul străvechi arată ora 8. Ţâşnesc coloane de apă din arteziana amplasată la nivelul pavimentului. Puştimea aleargă ca hipnotizată către ploaia caldă şi mamele încearcă fără prea mult succes să-i recupereze înainte de a se preschimba în paparude. Bătrânelul nu mai ascultă de mult peroraţia consoartei; îi fug ochii după fiecare siluetă feminină şi nu-şi ascunde admiraţia: „Mami, dacă asta se năştea cu fundul
*
Povestea cu refuzul, în secuime, de a ţi se vinde pâine de-o ceri pe româneşte e-o basnă şi atât. La o pensiune din Sândominic (Harghita), servire ireproşabilă, amabilitate, curăţenie-lună şi strădanie să se intre cu orice chip în voia clientului. Tânăra ospătăriţă nu ştie deloc româna şi încearcă să-mi explice care-i umplutura clătitelor: cu „caze”. Ce-o fi aia „caze”? Cheamă o colegă în sprijin; fără succes, tot clătite cu „caze” îmi recomandă, rotunjind cu degetele conturul misteriosului fruct. Până la urmă, bucătarul aduce, din frigider, şi-mi arată o „caze” – caisă, adicătelea. Şi mă întreb dacă refuzul de a învăţa limba ţării în care trăieşti poate fi legitim încadrat între eforturile de prezervare a specificului naţional al conlocuitorilor. Mă tem că nu. Decizia, oricum, le aparţine.
*
Biserica Mănăstirii Văratic e-n reconstrucţie. Slujba se ţine afară, în curte. Fără îndoială că nu-i cu putinţă ca preotul să fie auzit în întreaga incintă, aşa că amplificarea se impune, numai că rezultă un tablou ciudat: sfinţia sa ţine într-o mână crucea, şi-n cealaltă, ditamai microfonul (am fotografiat scena). N-aş zice că-i o incompatibilitate, cum se spune, „strigătoare la cer”, dar prea te duce gândul la lumeştile prestaţii ale soliştilor de muzică uşoară…
*
Pe lângă Broşteni, mă opreşte un poliţist: n-am aprins faza mică pe un drum european. Curat drum european! Cam aşa-i „europenizată” toată România: cârpeală peste cârpeala cârpăcită sub peticirea anilor trecuţi.
