Mircea Radu IACOBAN

Cred că tinerii României de azi nu numai că n-au călătorit vreodată cu un tren remorcat de o maşină cu aburi, dar nici n-au văzut mândria tehnicii veacului XIX altfel decât încremenită pe cine ştie ce linie îmburuienită a cutărui depou. Iar dacă nu joacă flăcările în cutia de foc, dacă n-auzi ţăcănitul pompei de aer, dacă nu simţi firişoarele de abur strecurate pe ici-colo şi, mai ales, dacă n-auzi bătaia sacadată a aburului slobozit prin capul de emisie, n-ai cum avea urmă de sentiment pentru mormanul de fierărie ruginită. Mai ales dacă-ţi lipseşte legătura esenţială: amintirile. Maeterlinck spune undeva că „Tot ce a fost odată şi nu mai este azi îndeamnă la tristeţe, mai ales ce a fost frumos şi foarte fericit.” Pentru sus-semnatul, condeier de modă veche şi fecior de ceferist, locomotiva de odinioară mi se pare de-a dreptul frumoasă şi, oricum, mult mai... sinceră, cu întreg efortul la vedere, faţă de misterioasele cutii pe roţi diesel sau electrice. Iar tristeţea e alta: retragerea din scenă s-a făcut în nedreaptă tăcere, parcă apăsată de o ruşine vinovată. În alte ţări, încheierea capitolului tracţiunii cu aburi pe cutare secţie a fost însoţită de ample festivităţi şi cu ultime călătorii de adio...

*

Fiu, cum spuneam, de ceferist cu şapcă roşie şi crescut printre locomotive şi vagoane la Iţcani, am rămas cu o anume sensibilitate pentru tot ceea ce a fost odată şi odată calea ferată. Şi, mai ales, pentru seriozitatea, responsabilitatea şi disciplina celei de a doua armate a ţării – astăzi, tratată ca un rezervor oarecare de „resurse umane”, supus eternei ameninţări cu reducerea de personal. Trenurile care au fost şi nu mai sunt au făcut, totuşi, parte din viaţa noastră, inclusiv cea afectivă. Totdeauna, înainte de a mă urca în tren, dădeam întâi bună ziua locomotivei. Și nu uit: cursa de persoane 5731, trasă de „căprița” 324.244, m-a adus la Iaşi, prin Dorohoi, după „liberarea” din armată. Locomotiva Pacific 231.076 (dată de mult la topit) a remorcat personalul cu care am venit la examenul de admitere de la facultate. Cu automotorul rapid Diesel (îl mai vedem în poze „de epocă”), construit de Malaxa în 1935, am ajuns la cea dintâi premieră a mea jucată într-un teatru bucureştean. Şi am reţinut astfel de amănunte cu detalii, inclusiv auditive: n-am cum uita fluierul răguşit al mocăniţei de pe Valea Arieşului (linia îngustă s-a desființat de mult și, după valurile de retrocedări, terasamentul, cu șine cu tot, a ajuns fragmentat de gardurile grădinilor), nici şuierul piţigăiat al locomotivei-tender 375-441 (mereu în schimbare de voce!) la plecarea de la Putna... Astăzi, Putna are gară, dar nu mai are... tren!

*

Aflu că salariaţii din aviaţie au spor de… aviaţie! Păi, atunci de ce n-au şi ceferiștii spor de cale ferată, poştaşii spor de poştă, învăţătorii spor de învăţământ şi măturătorii spor de măturat? De ce să încaseze magistrații ditamai sporul de solicitare neuropsihică, câtă vreme respectiva solicitare face parte tocmai din fişa postului şi, deci, dintre riscurile meseriei pe care şi-au ales-o? Nu-i mai cinstit să fie încadrat în salariul tarifar? Dar... comparaţi schema de personal a unui consiliu judeţean din 1988 cu aceea de acum: atribuţiile s-au redus, numărul salariaţilor aproape s-a dublat – ceea ce-i valabil pentru toate ministerele, agenţiile, direcţiile, regiile ş.a.m.d. Să nu-i dai dreptate lui Cioran, care afirma că, în România, singura originalitate este haosul şi eşecul?

*

Înainte de 1989, un doctor ieșean de la Spitalul CFR se căznea de ani în şir să obţină râvnita aprobare pentru o călătorie în Apus, dar şeful său direct, profesorul F., îi furniza constant referinţe proaste: „dacă iese, ăsta nu se mai întoarce.” Şi chiar aşa a fost: după punerea în mişcare a unei respectabile încrengături de potente pile, tânărul doctor a reuşit să ajungă în Italia, unde a şi rămas. De acolo, lunar îi trimetea respectuoase scrisori profesorului F. (ştia că vor fi riguros interceptate de Securitate) cu texte de genul „Vă sunt adânc recunoscător, mult stimate domnule profesor, pentru că mi-aţi dat curajul necesar să rămân în străinătate. Datorită sfaturilor dumneavoastră şi a adreselor pe care mi le-aţi furnizat, am reuşit repede să mă integrez…” Drept pentru care, cel care nu a mai primit vize a fost tocmai… profesorul F.!