Mircea Radu IACOBAN

Întrerup abia începuta serie „Din carnet” pentru a comenta apariţia editorială de mare excepţie „Jurnalul de Cotroceni”, datorată Adrianei Săftoiu, o carte de certă ţinută intelectuală, de analiză profundă şi echilibrată, redactată cu rafinament stilistic (de aşteptat la un universitar specializat în ştiinţele comunicării) şi mai bogată în informaţii „la temă” decât orice altă sursă cunoscută până acum. Consilieră a preşedintelui Băsescu, considerată chiar „cel mai apropiat colaborator al preşedintelui” – cel puţin până la intrarea Elenei Udrea în scenă – niciodată „n-a trecut pragul unei relaţii profesionale” şi, profitând nu numai de prezenţa în imediata apropiere a lui Traian Băsescu, ci şi de abilităţile ce le oferă îndelunga experienţă de gazetar, a izbutit să creioneze primul portret credibil, aş zice, complet – dar şi în bună măsură insolit – al celui ce a condus destinele României un întreg deceniu.

Simpatiile politice de dreapta ale Adrianei Săftoiu au fost şi rămân aceleaşi din 1989 şi până acum: a fost unul dintre iniţiatorii „condamnării comunismului” (opinia noastră: demers în bună măsură ratat pentru motivele înfăţişate în acest colţ de pagină la momentul respectiv), este convinsă că „răul cel mai mare pentru România a fost Iliescu şi toţi cei care reprezentau acel regim”, a încercat să determine adoptarea unei legi a lustraţiei şi a trudit politiceşte nu numai ca deputat PD, ci şi ca activist „de bază” în sediul de la Modrogan de-a lungul tuturor campaniilor electorale, fie pentru alegerea primarului Capitalei (Băsescu), fie cea prezidenţială (evident, tot Băsescu). A militat pe aceeaşi baricadă cu fostul preşedinte, s-a implicat direct şi în rostuirea apariţiilor publice ale lui Băsescu, dar şi în adoptarea unor decizii de importanţă pentru ţară. Cartea o scrie considerând că „nu de lipsa oamenilor avem a ne plânge, ci de puţinătatea caracterelor”, iar „memorii nu înseamnă pluralul de la memorie, ci de la memoriu, adică o dare de seamă despre un fenomen important care ştii cum s-a produs”. Iar autoarea a fost şi martoră şi participantă la cele mai importante evenimente petrecute „la vârf” într-o perioadă în care s-a produs ascensiunea lui Băsescu şi s-a consolidat „băsismul” ca fenomen.

Nu-i o carte resentimentară; şi meritele, şi minusurile sunt analizate lucid, rezultând o amplă „fişă caracterologică” care, probabil, va rămâne şi de aici încolo definitorie pentru caracterizarea omului politic Traian Băsescu. Îi recunoaşte „O inteligenţă politică inepuizabilă din punct de vedere strategic şi tactic. Domină spaţiul comunicării mai bine ca oricine”, consideră că „are o intuiţie politică greu de egalat şi un simţ al momentului care l-a salvat de la multe rateuri (...), o inteligenţă vie, speculativă, dinamică, întorcând situaţiile în favoarea lui.” Numai că „demonul lui a fost mai puternic decât îngerul.” „Cât a fost în opoziţie, această natură a lui T.B. (vulcanică, agresivă) l-a ajutat foarte mult. Ca preşedinte, calităţile din opoziţie începeau să devină defecte (...) T.B. foloseşte cu dibăcie tot ce-i este util pentru a-şi atinge obiectivul. Iar dacă este nevoit să înghită broaşte, o face fără să clipească: scopul său este mult mai important decât inconvenientele digestiei (...). Pare a avea în mod congenital capacitatea disimulării (...). S-au intoxicat singuri (n.n.: Elena Udrea şi Băsescu), dar, sigur, cu ajutorul unui sistem care i-a ajutat să se autocorupă. N-a fost vorba doar despre bani, cum se crede în 2015, ci şi despre abuz de putere. Instituţiile statului, prin oamenii lor cu nume, prenume şi date de identificare, au ţinut şi cortina şi lumânarea la construcţia acestui tandem (...). Parcursul său politic arată foarte mult cinism, un calcul rece în urmărirea obiectivului. Iar cei faţă de care avea datorii, trebuiau eliminaţi. (...) Nimeni nu voia să fie la mâna lui Băsescu. Cu Traian nu eşti sigur nici în secunda următoare, darămite pe ziua de mâine (...). Îşi foloseşte puterea fără menajamente (...). Nu poţi construi nimic, interesul lui este captat doar de jocurile de culise (...). Devenea satisfăcut de faptul că e preşedinte. Reveneau porniri egoiste, pe care acum şi le justifica afirmând că e bine informat. Nimeni nu i se opunea: Cu atât mai puţin un echilibru interior. Prea repede şi nesăbuit şi-a folosit puterea pe premisa <acum suntem pe val şi ni se permite.>” A păstrat în structurile de la Cotroceni pe mulţi din fosta echipă a lui Iliescu: „Voluptatea de a fi mărinimos exact cu cei care nu se aşteptau era o capcană seducătoare. Avea această capacitate de stimulare a bunăvoinţei, premisă pentru a domina.” „Practica stilul abrupt, cu note agresive, alunecând cu bună ştiinţă în grobianism.”

Concluzia Adrianei Săftoiu: „Nici un om politic nu-i rău de unul singur”... În articolul viitor, despre relaţia cu Udrea, cu intelectualii şi comilitonii de partid.