Mircea Radu IACOBAN

Gata, s-a terminat! Ieri (n.r. - joi) s-a încheiat, practic, Campionatul de fotbal. „Cel mai palpitant campionat!” – crede stelistul Adi Popa. „Campionatul corectitudinii” – susţine Gâlcă. Adevărat, palpitant a fost şi-n cap, şi-n coadă; dacă retrogradau 8 în loc de 6, ar fi fost şi mai palpitant, nu? De notat un moment nicăieri văzut (cel puţin până acum): Cupa a ridicat-o întâi şi-ntâi finanţatorul echipei. Pretutindeni în lume, onoarea revine căpitanului formaţiei. În grobianismul lui funciar şi lehămeţit după aplauze, de care n-a prea avut parte în puşcărie, Gigi s-a năpustit la festivitatea finală şi a „umflat” Cupa, trecând peste orice rânduială şi regulă a bunului-simţ. Dar, de fapt, ce se ascunde dincolo de uralele de la Iaşi şi de artificiile amarului de la Tg. Mureş? Cine şi-a disputat titlul naţional? FCSB – adică o echipă fără stadion, fără sigla cea adevărată, cu patron abia ieşit din puşcărie şi condamnat tocmai pentru incorectitudine în fotbal, cel care a vândut cinic „floarea” jucătorilor taman în toiul competiţiei, o echipă eliminată din preliminarii europene de fotbaliştii unui sat bulgăresc şi care n-a izbutit, în meciul-meciurilor, să învingă gazdele, CSMS, lipsite de patru titulari, între care cei mai buni jucători ieşeni, Onducu şi Ionuţ Popa.

De cealaltă parte, ASA, cu fotbalişti neplătiţi de luni de zile, echipă alcătuită prin târzie reciclare a unor jucători declaraţi „expiraţi”. Aşa arată vârful pricăjitului nostru fotbal românesc! Va curge multă cerneală întru comentarea acestui ciudat campionat şi, desigur, vor apare tezele cele mai felurite, inclusiv acuzele de trişare în meciurile de la Iaşi şi Tg. Mureş. De fapt, nici nu prea ştiu ce să zic. Aparent, s-a luptat cât se poate de cinstit, pe teren. Ieşenii au anunţat deschis o misterioasă motivaţie pecuniară; n-aş băga mâna în foc că gălăţenilor nu li s-au fluturat promisiuni similare. Ba chiar, amintindu-mi episodul „Valiza”, mai degrabă aş crede, logic, într-o stimulare dunăreană decât bahluiană. Oricum, în teren a fost luptă cinstită, parcă în pofida afirmaţiei profesorului Boia, care, într-un interviu pe teme sportive, susţine că „Românii nu prea au cultura onoarei. Românii au cultura compromisului, au dezvoltat de secole strategia supravieţuirii.”

N-aş zice că ţelul supravieţuirii exclude din start recursul la onoare; la Tg. Mureş, tocmai sinistraţii şi abandonaţii au probat rectitudine şi demnitate. Cu atâta şi rămân... Impresionează drama Rapidului, singura echipă cu care am simpatizat vreodată. Mai întâi, fiindcă-s fiu de ceferist şi, pe vremuri, echipa din Grant chiar era a CFR-ului; acum, nici nu mai ştii a cui este. Apoi, fiindcă primele mele piese mi-au fost jucate, la Bucureşti, de către Teatrul „Giuleşti” (actualul „Odeon”), zid în zid cu stadionul. Fotbaliştii şi actorii alcătuiau o mică familie acolo, se întâlneau la miuţe, la o bere, la un grătar asortat cu fumul locomotivelor cu aburi...

Directoarea Teatrului, Deleanu, dornică să aducă barem o parte din galerie în sala de spectacole, mi-a cerut insistent să scriu o piesă cu tematică sportivă (fotbal, adică...). Aşa s-a născut comedia tristă „Fooootbal!”, jucată şi la alte teatre din ţară. Recunosc, n-a fost mare reuşită, dar, mai târziu, a stat la baza a două comedii cinematografice, „Totul pentru fotbal!” şi „Am o idee!”, pe care televiziunile le programează spornic şi acum. Regret soarta clubului şi-mi pare rău de Pancu. Adevăru-i că trebuia să se retragă de mult. Cinstit vorbind, evoluţiile lui din acest campionat au obţinut o notă medie de-a dreptul penibilă şi este clar că fostul ieşean vrea mult şi poate puţin. Vârsta nu iartă! Sper că Rapid va reveni acolo unde-i este locul, şi pentru Pancu se va găsi o modalitate de a-l păstra în structura Clubului.

O altă chestiune: golănia în fotbal. Există un golan-şef, numele lui este Şumudică şi ultimele-i isprăvi ar fi în măsură, într-o ţară civilizată şi cu adevărat europeană, să-l elimine definitiv din lumea sportului. O gazetă s-a încumetat să tipărească, utilizând sumedenie de puncte-puncte, bateria de înjurături triviale cu care lumpen-antrenorul şi-a răsplătit galeria. Nici chiar aşa, „cenzurată”, nu ne încumetăm s-o reproducem! Dacă adăugăm scălâmbăielile pe marginea terenului, urletele la arbitri şi răţoielile la public, întregim imaginea unui saltimbanc lipsit de orice urmă de educaţie şi pus, culmea, să... educe din postura onorantă de antrenor. Incredibil!